Vindecarea copilului Interior

„Orice fiintã umanã adãposteste în ea, asemenea unei pãpusi rusesti, douã Eu-ri, unul adult, unul copilãresc. Primul, supus principiului de realitate, este capabil sã se comporte, la muncã sau în iubire, la modul lucid.  Al doilea, în schimb, din lipsã de reflectie si de recul, purtat de o emotionalitate debordantã, osileazã între dramatizare anxioasã si agitatie euforicã. În realitate, copilul interior este cel care ghideazã pasii adultului.

Adevãrat înger pãzitor,  atunci când copilãria a fost fericitã si în sigurantã, el riscã sã fie persecutor, plasându-l pe adult într-un context de esec sau de dependentã afectivã, dacã a fost victimã a maltratãrilor sau a trebuit sã asiste, neputincios, la suferinta pãrintilor sãi.

Moussa Nabati ne aratã prin numeroase mãrturii cã niciodatã nu adultul este cel care suferã, ci copilul din el. Atunci, pentru a se elibera de trecut si a-si gãsi echilibrul, omul trebuie sã-si caute copilul interior, sã-l asculte si sã facã pace cu el pentru a-l vindeca.”

Va invit sa parcurgeti un articol ravasitor, pe care sa il cititi cu inima deschisa.

„Sunt de mult timp intrigat de existenţa la oameni, începând cu pacienţii mei, a unei personalităţi duble, cu două feţe, a unui psihism cu dublu compartiment în care coabitează, de multe ori de bine de rău, două fiinţe diferite, adultul şi copilul. Sunt din ce în ce mai convins că fericirea unei persoane sau, invers, nenorocirile (ghinioanele) lui, aptitudinea sau dificultatea lui de a se bucura senin de bucuriile pe care i le oferă viaţa, depind de natura legăturilor, crispate sau destinse, pe care le întreţin între ele cele două Eu-ri, cel copilăresc şi cel adult.

În fond, contrar crezului psihologiei şi al filosofiei tradiţionale, Eul nu este niciodată unul, simplu, unic. El nu trimite înapoi la o unitate, unidimensională, omogenă, armonioasă şi uniformă. Identitatea este în mod paradoxal dublă. „Casa-sine”, după imaginea păpuşii ruseşti sau imbricate, nu este aşadar locuită exclusiv de un singur locatar, faimosul „eu”, conştient, lucid, realist, doritor, activ, rezonabil şi raţional, supus principiului de realitate, aşa cum bine l-a conceput şi descris Descartes. Ea adăposteşte cel puţin un al doilea oaspete, invizibil, deşi stăpân la bord, şi anume copilul interior, băieţelul sau fetiţa care am fost fiecare din noi, care încă suntem şi azi şi care vom rămâne mereu, dincolo de sexul, poziţia socială şi mai ales vârsta noastră. Trecutul nu se şterge. El nu va dispărea niciodată, şi din fericire de altfel, în măsura în care el reprezintă rădăcinile fiinţei, fundaţiile ei, sursa şi rezervorul ei, pentru toată viaţa, a energiei lui vitale, a inspiraţiei şi a creativităţii lui! Am găsit mereu uimitor că filiaţia, adică ideea conexiunii şi a înrădăcinării, este resimţită în Occident ca o piedică handicapantă, o infirmitate, bănuită a-i interzice subiectului de a fi liber şi el însuşi. Trecutul insuflă viitorul.

Astfel, fiecare fiinţă umană adăposteşte în ea două ego-uri, două  Eu-ri, două împărăţii, două sensibilităţi, două viziuni de sine, despre viaţă, despre lume şi despre altele; orice fiinţă umană este bipolară, bilaterală, bicefală, bilingvă.

Eul adult reprezintă desigur partea ieşită a aisbergului, instanţa şi sediul conştiinţei, al judecăţii, al voinţei şi al acţiunii. El asumă, aidoma căpitanului unei nave, funcţia de mediator între revendicările pulsiunilor, imperativele Supra-eului şi exigenţele realităţii exterioare. Cu toate acestea, în spatele faţadei rezonabile, el nu se bucură întotdeauna de o veritabilă autonomie. El poate să se arate capabil, în cazurile fericite, să se afirme gestionând cu seninătate şi supleţe energia lui vitală, conciliind astfel, cu ajutorul compromisului, revendicările prezentate de cele două principii de realitate şi de plăcere, care trag de multe ori unul hăis şi altul cea. Dar el riscă, de asemenea, ca în caz de conflict, să se vadă scufundat, influenţat, brutalizat, ţinut în lesă de puterea ocultă a copilului lui interior, despre care nu are nici o cunoştinţă şi pe care eşuează, în consecinţă, să-l stăpânească.

În aceste condiţii, forţa sau slăbiciunea Eului adult, buna sau reaua imagine pe care o are despre ele, combativitatea sau moliciunea lui, temeritatea sau laşitatea, depind de starea de sănătate a copilului interior, de soliditatea sau fragilitatea lui. În realitate, acesta din urmă îi ghidează paşii celui dintâi spre întâlniri fericite sau îl precipită, din contră, în spaimele neliniştilor şi ale dependenţelor sado-masochiste, în pofida inteligenţei şi a voinţei „adultului”, fără voia lui.

Când acesta se află sub influenţa inconştientă a copilului lui interior, el încetează chiar să simtă şi să reacţioneze ca adult. El devine orb, pierzându-şi autonomia psihică. El se scufundă în nisipurile mişcătoare ale unei afectivităţi excesive, ale unei emoţionalităţi dezordonate, senzitive, infantile, privată de un minimum  de reflexie şi de logică, din lipsă de distanţă şi de recul. Este motivul pentru care el se află în mod repetat prins, înţepenit în excese nocive, fie pentru că dramatizarea anxioasă îl împiedică să acţioneze sau să reacţioneze, fie, invers, pentru că entuziasmul euforic îl face să oculteze riscurile. Tocmai lipsa de măsură, exagerarea emoţională, serveşte drept revelator şi indicator al prezenţei copilului în spatele măştii adulte.

Astfel, i se poate întâmpla „adultului”, stăpânit de fetiţa sau băieţelul lui interior, mai de grabă vorbit şi acţionat decât vorbind şi actor, să nu se recunoască în unele din alegerile lui, ca şi cum ar fi fost antrenat, telecomandat de o forţă străină. Sesizat, după aceea, de regret şi de culpabilitate, el îşi reproşează naivităţile(copilăriile), pe care se străduieşte să le explice, repetând fără încetare: „Nu ştiu ce mi-a apucat”, sau „Era ceva mai puternic decât mine!”

Tot aşa, cea mai mică frustrare sau contrarietate pot deveni pentru el insuportabile şi extrem de grave, riscând să-l destabilizeze reactivându-i temerile lui infantile de a se vedea respins, de unde aviditatea lui afectivă şi căutarea lui obsesională de reasigurare şi de securitate.

Prin urmare, copilul din noi, şi nu adultul în realitate, se teme că nu va fi „iubit”, că va fi „judecat rău”, că va fi „criticat”, că i se va „reproşa” aceasta sau aceea, că va fi „culpabilizat”, că va fi „certat”, că va fi socotit „nul, idiot şi urât”. El este cel care se îndoieşte de capacităţile lui, necrezându-se la înălţime, percepându-se inutil sau rău, dramatizând orice problemă, ezitând neîncetat în faţa alegerilor vieţii, fără să reuşească să se decidă. Tot lui îi este teamă că totul merge din rău în mai rău, fără să spere o ieşire pozitivă.

De asemenea, tot el se impacientează, se înfurie, se enervează, devine iritabil, agresiv sau violent, sau cel care, invers, se expune în mod masochist ca ţap ispăşitor în situaţii de eşec, de respingere şi de hărţuire, căutând bastoane pentru a  se face bătut. În sfârşit, el este cel care se epuizează ca să placă, să strălucească, să se facă remarcat, să se laude, să seducă, prin intermediul reuşitei şi al renumelui, pentru a se crede cineva, pentru a exista, a fi recunoscut, dorit, important şi iubit.

Aceasta dezvăluie limpede neseriozitatea, nocivitatea chiar, a unui anumit psihologism de bazar care caută să liniştească şi să deculpabilizeze în mod artificial subiectul, incitându-l să „aibă încredere în el”, să „nu dramatizeze”, să „profite de ceea ce are în clipa prezentă” etc.

Nimeni nu aspiră în mod deliberat să sufere şi nici nu alege asta. Nimeni nu poate decide nici să-şi rectifice cusururile prin hotărâri, oricât de voluntariste ar fi acestea, fără consimţirea prealabilă a copilului interior.

Acest gen de demersuri, care i se adresează subiectului adult, voinţei lui conştiente, dându-i iluzia că ar fi capabil să se transforme aplicând o reţetă sau un program, riscă în realitate, în mod paradoxal, să ducă la inversul rezultatului dorit. Ele accentuează pe termen lung nefericirea, exersând o refulare suplimentară în direcţia copilului interior, deja de mult timp comprimată, şi necerând, dimpotrivă, altceva decât să fie recunoscut şi ascultat.

Totuşi, ceea ce dezvăluie cel mai evident existenţa copilului interior şi supremaţia lui asupra subiectului „adult” este relativ la fenomenul ambivalenţei. Individul se vede atunci invadat de prezenţa simultană în el a două gânduri, două emoţii, două voinţe contrare, iubire şi ură, da şi nu, „vreau” şi „nu vreau”, în privinţa aceluiaşi obiect, ceea ce face situaţia nebuloasă, imposibil de clarificat şi orice decizie imposibilă. Iată-l deci sfâşiat, tras în toate părţile, dedublat, comandat rând pe rând de  două aspiraţii antinomice, două forţe, două fiinţe în el, copilul şi adultul. Prins între ciocan şi nicovală, între frână şi accelerator, el tergiversează, cântăreşte pentru şi contra, reflectează, înaintează şi dă înapoi. Vocea adultă îl încurajează să fie el însuşi, să aibă încredere în capacităţile lui şi să se afirme, exprimându-şi dorinţele şi valorile. Cea a copilului, invers, îi ordonă să se supună, să-şi rotunjească unghiile, să fie supus, din culpabilitate la ideea de a decepţiona sau de a răni, din teama de a displace sau de a fi respins.

Astfel, Eul adult, sechestrat de copilul din el, poate părea imatur, infantil, suferind de subdezvoltare psihică. Privat de autonomie şi împiedicat să se dezvolte, el îşi risipeşte energia vitală luptând, într-un fel, contra lui însuşi, combătând accesele de angoasă, de ambivalenţă şi de culpabilitate emise de copilul lui interior. Dar, în mod paradoxal, cu cât mai mult se înverşunează el contra acestor manifestări, cu atât le face mai agresive, epuizându-şi în acelaşi timp propriile lui resurse de energie.

În mod evident, complet invers, copilul interior, acest alt-sine, poate să se comporte în privinţa Eului adult, colocatarul lui din „casa-sine”, de o manieră care ajută, constructivă, devenind îngerul lui păzitor, mentorul lui, geniul lui bun protector, inspiratorul lui, colaboratorul lui privilegiat.

Contrar a ceea ce afirmă vânzătorii de himere, fericirea nu are secret. Cei care se simt „bine în pielea lor”, bucurându-se de pacea interioară, capabili să simtă bucurie şi să deguste micile şi marile plăceri ale vieţii, nu se recrutează dintre fiinţele umane superioare, bogate, frumoase, dotate, tinere, inteligente şi sănătoase. Nu există nici un program de urmat pentru a ajunge la starea-de-bine(fericire). Oamenii fericiţi sunt cei care, din cauza prezenţei în ei a acestui înger păzitor –  a nu se lua evident în sens propriu, literal -, se bucură de o imagine sănătoasă despre ei înşişi. Încrezători în capacităţile lor şi conştienţi de limitele lor, ei acceptă ceea ce au şi ceea ce sunt, în prezent, vârsta lor adultă, sexul de bărbat sau de femeie, bogăţia lor, fără a se lăsa devoraţi de nostalgie, utopie, panică sau euforie, fără a se brutaliza în mod masochist prin ambivalenţă şi culpabilitate. Ei au privilegiul, într-un cuvânt, de a adăposti un băieţel sau o fetiţă care îi sprijină la modul încrezător şi fericit, ca un înger păzitor. Numai acesta este susceptibil să susţină dezvoltarea vitală şi identitară a adultului.

Copilul interior apare deci sub două faţete, întunecată sau luminoasă, în funcţie de ceea ce a integrat din trecutul lui familial şi transgeneraţional, de ceea ce a îndurat şi trăit, de ceea ce a reuşit sau eşuat să surmonteze.

Evident, nu sunt eu primul şi nici singurul descoperitor al acestei dualităţi psihologice fundamentale, a acestei idei a unei coexistenţe în fiecare a două fiinţe,a două egouri, a două voinţe, a două Eu-ri. Este vorba aici de o noţiune de mult timp familiară tuturor acestor cunoscători ai sufletului care sunt scriitorii, poeţii, filosofii şi psihologii. Ea a fost, fără îndoială, presimţită, de asemenea, de o manieră pur şi simplu intuitivă de cei mai mulţi dintre muritori.

Postare 6 martie 2011

Cu toate acestea, noţiunea unui alt sine în mine, care mă guvernează în plus(suplimentar), a fost până acum constant refulată şi combătută. Este adevărat că ea deranjează şi nelinişteşte, provocând fantasme de intruziune. Ea contrariază şi răneşte orgoliul, dogma liberului arbitru, iluzia stăpânirii, nevoia imperioasă a omului de a se simţi unit şi autonom. Ea ne face să ne temem în special de fisură, de ruperea, de spargerea identităţii noastre, de intrarea în nebunie sau perversiune, faimoasa dedublare de personalitate, caracteristică a schizofrenicului, în care alienatul se vede total deposedat de el însuşi, mişcat de o ocultă voinţă stranie şi străină, infernală, diabolică, riscând să-l facă să comită toate ororile posibile, asasine sau suicidare.

„Există în fiecare om două postulări simultane, una spre Dumnezeu, cealaltă spre Satan”, scria Baudelaire.

Toată lumea îl cunoaşte pe Ianus, unul din cei mai vechi zei din Roma, cu cele două feţe spate în spate, una orientată spre trecut, cealaltă întoarsă spre viitor. El a fost mereu considerat cu bunăvoinţă în măsura în care el nu încarnează o dublă personalitate ambivalentă, despicată, cu două feţe, una neagră, cealaltă albă, ca în cazul perversului. El reprezintă chiar un simbol pozitiv. El este zeul tuturor porţilor, al pragurilor, favorizând tranziţiile, ajutând de exemplu trecutul să se continue, să se prelungească, să se dezvolte în viitor. El este, pe total, simbolul creşterii, al devenirii, al copilului care devine adult.

Cu totul alta este situaţia în cazul legendei lui Dr. Jekyll şi a Dl. Hyde. Romancierul britanic Stevenson pune aici în scenă o fiinţă fantastică, lăuntric divizată, cu cele două Eu-ri antinomice, despicate, în sciziune, în schismă, total străine una alteia. Una, dr. Jekyll, ireproşabilă, este atrasă de bine, de plăcerile sănătoase ale vieţii. Invers, cealaltă, dl. Hyde – în engleză, to hide înseamnă „a se ascunde”-, este atrasă de rău, de crime şi de vicii. El este, pentru acest motiv, un personaj foarte negativ, calificat drept monstru înspăimântător, o încarnare satanică provenind din întuneric, inspirând spaimă şi aversiune.

[…]

În consecinţă, ideea unui dublu Eu, deşi intuitiv sesizată (să ne gândim o clipă la Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde), a fost energic refulată, combătută, în virtutea temerilor unei posesiuni satanice pe care le inspiră, a unei rupturi schizofrenice sau a unui clivaj pervers.

Ipoteza unui psihism cu două obloane (deschideri), copilăresc şi adult, reunite şi independente, constituie o realitate psihologică incontestabilă, dincolo de neliniştile pe care ar fi susceptibilă să le trezească, relative la străinul şi intrusul din noi. Ea nu reprezintă nici un fenomen patologic, nici o funcţionare regresivă, la originea suferinţelor individului sau a restricţiei domeniului lui de libertate.

Ba dimpotrivă, recunoaşterea unui psihism cu două compartimente, bidimensional, cât şi înţelegerea a ceea ce se împleteşte şi se joacă între adult şi copilul lui interior, luminat de trecutul familial, comportă virtuţi benefice şi eliberatoare. Ea contribuie, în primul rând, la liniştirea subiectului, ajutându-l să realizeze că suferinţa lui nu este deloc consecutivă unei lipse reale în Aici şi Acum, reparabilă în mod concret, ci că ea constituie expresia temerilor copilului lui interior şi că ea este aşadar purtătoare a unui sens. Ea îl protejează, de asemenea, pe subiect contra tentativelor exterioare de manipulare venite din familia sa, de la colegi şi prieteni, dar şi din publicitate şi propagandă mediatică. Acestea, adresându-se exclusiv emoţiilor lui, sensibilităţii lui de copil, fricilor şi speranţelor lui, reuşesc să-i scurtcircuiteze luciditatea, capacităţile lui adulte de discernământ şi inteligenţa sa.

Să ne întrebăm acum pentru ce motive şi în ce scop copilul interior se comportă la unii adulţi ca persecutor, împiedicându-i să fie în mod autentic ei înşişi, să trăiască şi să se dezvolte în pace, în compania celor pe care îi iubesc.

Încă o dată, dacă adultul nu reuşeşte să-şi realizeze fericirea, dacă se epuizează în conflicte interioare, este aşa pentru că este imatur, insuficient de adult în consecinţă, în ciuda vârstei lui, din cauza năpădirii lui de copilul lui interior care îi confiscă elanul vital. Dar pentru ce acesta acţionează într-un mod atât de negativ şi de distructiv? Aceasta se produce aşa atunci când subiectul nu şi-a trăit deplin copilăria lui, cu tot ceea ce această perioadă comportă ca lejeritate şi lipsă de griji, în numele lui propriu, pe funcţia şi pe locul lui, la locul şi timpul lui. El rămâne pueril, infantil, de multe ori de-a lungul întregii lui existenţe, încremenit, înţepenit de trecutul lui, deşi în aparenţă revolut, pentru că s-a aflat plasat prea precoce într-o poziţie de „adult”. El n-a avut deci şansa, mic fiind, să deguste cu adevărat micimea lui, să fie suficient de bebe, băieţel sau fetiţă. Îmbulzit de angoasă şi culpabilitate, el a trebuit să evadeze din copilăria lui pentru a se erija în păzitor şi terapeut al părinţilor lui. Este cazul, de exemplu, atunci când subiectul a trăit o istorie familială dificilă. El a îndurat maltratare sau a asistat ca spectator pasiv şi neputincios la suferinţa părinţilor săi: divorţ, boală, şomaj, depresie etc. este vorba aici de o copilărie non consumată, avortată, sărită, neîmplinită, neterminată, lipsă, ratată, albă. Cum să te degajezi atunci dintr-o perioadă şi dintr-un statut care nu au fost suficient trăite pentru a putea fi integrate şi arhivate, în mod simbolic depăşite? Cum să te separi, făcând doliul respectiv, de fetiţa sau de băieţelul care nu ai putut fi pentru a-ţi putea continua creşterea?

Această copilărie albă, adică non  trăită, ca un buletin de vot alb pe care nu este nimic înscris, ca o noapte albă fără somn, ca o căsătorie albă, non consumată fizic, nu va dispărea totuşi, pulverizată în neant. Ba dimpotrivă, în loc să se absoarbă în mod natural, să se integreze în psihism şi să devină fundamentul cât şi rezervorul de energie vitală, ea se  despică, se izolează, se deconectează pentru a pleca, a se exila undeva în invizibilitatea catacombelor labirintice ale inconştientului.

Cu toate acestea, ea va ţâşni într-o zi, mai devreme sau mai târziu, venind să bântuie „casa-sine” asemenea unei fantome rătăcitoare, răufăcătoare pentru că este nefericită. Nu este vorba aici, evident, ca într-o literatură fantastică, despre o stafie, despre o fiinţă care a existat anterior. Fantoma serveşte pur şi simplu de imagine pentru a descrie întoarcerea refulatului inconştient, adică a ceea ce nu a fost trăit şi metabolizat la timpul lui. Ea revine, adesea după o lungă perioadă de hibernare, sub formă de simptome deranjante, obsedante dar incomprehensibile pentru subiect, fără legătură cauzală inteligibilă cu realitatea sa prezentă.

Încă o dată, nu adultul este cel care suferă, ci, prin el, copilul lui interior, sechestrat de fantomă. Astfel, cu cât subiectul s-a văzut mai mult împiedicat în al său Altundeva şi Altcândva să-şi trăiască în mod sănătos viaţa lui de copil, cu atât mai mult va fi el mai târziu urmărit, legat burduf de întoarcerea refulatului care cere satisfacerea cererilor lui, rămase în suspensie.

Iată de ce, de exemplu, atâtea persoane în vârstă „recad”, cum se spune, în copilărie, devenind capricioase, egoiste, anxioase, nerăbdătoare. Este sigur că pe măsură ce omul îmbătrâneşte şi îşi descoperă copilul interior, el se apropie mai mult de copilăria lui, mai ales dacă aceasta a fost dificilă şi deci nu a fost trăită deplin, la locul şi la timpul ei, ci a fost avortată, ratată, sărită, albă. Este de neconceput să devii cu adevărat adult dacă nu ai fost mai întâi copil, apoi adolescent. Bătrâneţea nu îl modifică în profunzime pe subiect. Ea amplifică unele din trăsăturile personalităţii lui existente dintotdeauna.

Plecând de acolo, la modul general, orice emoţie care nu a putut fi resimţită, derobându-se astfel punerii în cuvinte şi elaborării conştiente, se transformă în fantomă care dă târcoale pe aleile „casei-sine”. La fel se întâmplă în cazul ansamblului emoţiilor, al depresiei, al culpabilităţii pe care individul, de teama de a „deveni nebun”, se înverşunează să o refuleze, să o respingă în invizibilitatea inconştientului, ajutat de multe ori de arsenalul medicamentelor chimice.

În schimb, orice suferinţă recunoscută, asumată, se metabolizează, se digerează, pierzându-şi astfel în mod natural din intensitate şi din nocivitate. Mai mult încă, ea se transformă în îngrăşământ, în hrană afectivă, în înger păzitor amplificând energia vitală. În acest sens, ritualurile simbolice, de esenţă laică sau religioasă, care se rarefiază din nefericire în epoca noastră, aveau drept scop încurajarea individului în a-şi exprima emoţiile în urma unei pierderi sau cu ocazia trecerii de la o vârstă a vieţii la alta. Ele îl ajutau pe om să-şi împlinească travaliul de doliu. Este interesant de remarcat, de asemenea, că, în literatura fantastică, fantoma desemnează creatura supranaturală locuită de spiritul unui mort care ar fi rămas prizonieră pe pământ sau care ar reveni de dincolo pentru a se răzbuna, a-i ajuta pe apropiaţii ei sau a rătăci veşnic ca pedeapsă pentru vinovăţiile ei. Toate aceste legende de spectre şi de stafii, cunoscute în majoritatea culturilor, toate aceste fabule macabre sau fantastice exprimă, în cele din urmă, desigur nu o realitate obiectivă, ci un adevăr psihologic simbolic, şi anume întoarcerea refulatului inconştient sub formă de fantomă. Orice viaţă neîmplinită, neterminată, avortată, orice litigiu non reglat, a cărui doliu nu a putut fi realizat, rămâne în suspensie, reapare, după o perioadă de incubaţie, sub formă de fantomă.

Este raţiunea pentru care, în multe folcloruri, stafiile se recrutează dintre sufletele chinuite şi rătăcitoare, rămase fără mormânt, cele ale unor asasinaţi, sinucigaşi sau tinere moarte la naştere. Imagine tristă, desigur, dar cum nu se poate mai expresivă, definind fantoma ca şi consecinţa unei ratări, reacţia la întreruperea prematură a unei vieţi care nu s-a petrecut încă, care nu s-a putut derula până la capătul ei natural, asemenea unui boboc ofilit fără să fi înflorit, un grăunte non germinat.

În medicină, „membrul fantomă” desemnează membrul care, deşi chirurgical amputat, continuă să facă parte în mod imaterial din schema corporală. Într-o bibliotecă, „cartea fantomă” desemnează cartonul plasat într-un raft în locul obişnuit al unei cărţi pentru a marca indisponibilitatea de moment a ei.

De acum, adultul suferă de imaturitate şi de infantilism, în toate sectoarele identităţii lui plurivalente, în iubire, muncă, relaţii sociale şi familie. El se arată fragil, emotiv, susceptibil, ambivalent, impulsiv, irascibil şi alergic la frustrare. El dramatizează în mod anxios sau idealizează în exces, în mod naiv, peripeţiile vieţii, fără să poată, datorită distanţei, să reflecteze şi să relativizeze. El se arată infantil, în nici un caz pentru că ar fi fost „răsfăţat din cale afară”, îmbuibat, fixat într-o copilărie poleită cu aur, ci dimpotrivă pentru că a fost privat de ea, ajuns adult precoce.

Această copilărie „prost moartă” din cauză că nu a putut fi trăită se transformă deci într-o fantomă care vine să-l bântuie pe adult, cu singurul scop de a se face recunoscută şi înţeleasă. În mod curios, aceşti subiecţi sunt capabili să se comporte în anumite circumstanţe, în special atunci când este vorba să-i ajute pe alţii sau să înfrunte încercări reale, cu o luciditate şi cu un curaj exemplare. Cu toate acestea, atunci când este vorba de viaţa lor afectivă, ei se arată uimitor de imaturi, orbi, hipersensibili, susceptibili, neliniştiţi şi fragili. Aici, copilul interior este cel care domină, care simte şi acţionează în ei, în detrimentul Eului lor adult.

Ceea ce-l împiedică pe copil să-şi locuiască deplin copilăria pentru a-şi putea continua în mod sănătos creşterea este datorat apariţiei unei depresii infantile precoce (DIP). Aceasta se produce atunci când mica fiinţa umană, impresionabilă, îndură o carenţă narcisică importantă, o privaţiune semnificativă de iubire şi de securitate în timpul acestei perioade atât de decisivă a existenţei ei în care căldura şi luarea în braţe constituie hrana afectivă privilegiată. El poate să se deprime, în primul rând, pentru că a fost în mod personal victimă a ne-iubirii, a abandonării şi a maltratării. În alte situaţii, el a trebuit să asiste ca martor neputincios la suferinţele părinţilor săi, atinşi de boală, deces, şomaj, pierderea unei fiinţe dragi etc. În aceste condiţii, părinţii lui, deşi prezenţi fizic, devin psihologic absenţi, inexistenţi chiar, absorbiţi de grijile şi dificultăţile lor, copilul este convins de fiecare dată, în pofida evidenţelor, că el este vinovat de tot ceea ce i se întâmplă negativ, lui sau apropiaţilor lui, că este aşadar rău, nociv şi, drept urmare, nedemn de a fi iubit.

Uneori, în absenţa chiar a oricărui traumatism reperabil, în timp ce a fost crescut „în puf”, ferit de orice frustrare şi de orice agresiune, copilul poate totuşi să sufere de carenţă narcisică dacă el nu a fost durit pur şi simplu pentru el însuşi, pentru fetiţa sau băieţelul care a fost, în gratuitatea dorinţei, ci mai degrabă pentru ceea ce reprezenta el. El a fost conceput, spre exemplu, pentru a înlocui, a reincarna chiar un frăţior sau o surioară dispărut(ă), al cărui prenume îl poartă. Sau încă, a fost programat să cârpească cuplul şchiop al părinţilor săi, să-i unească, să-i adune împreună etc. Astfel, nefiind pe funcţia lui adevărată şi pe locul lui, el se vede însărcinat cu o misiune de terapeut pentru a satisface nevoia narcisică de reconfort şi de liniştire a părinţilor săi. El poate să se simtă vizat, fără să aibă cunoştinţă de aceasta, de un litigiu transgeneraţional. Există, în paralel cu ereditatea biologică – talia, culoarea pielii, a ochilor, a părului, a inteligenţei poate -, o ereditate psihologică. Aceasta constă în a primi, a capta, din partea ascendenţilor, ceea ce a rămas exact inconştient la ei, non spus, refulat, secret, interzis să acceadă la cuvânt, la reprezentare şi la elaborare conştientă, sau, la modul general, toate cele pentru care doliul nu a putut fi împlinit: conflict, frământare, accident, întâmplare neplăcută etc. Pentru acest motiv, digestia, metabolizarea, reconversia acestor evenimente pentru a le transforma în îngrăşământ, în sevă şi în trambulină pentru a hrăni şi a ridica psihismul devin compromise. Tot ceea ce nu a fost în mod normal trăit, care a suportat în mod brutal o avortare, o oprire, se transformă în fantomă rătăcitoare şi persecutoare în loc să servească de înger păzitor protector.

Este vorba, poate, aici de un mod de funcţionare, şi chiar de o lege universală, care transcende domeniul specific al aparatului psihic şi al inconştientului pentru a veni să caracterizeze viaţa în întregimea ei, atât ecosistemul natural cât şi societatea.

Orice dictatură, politică sau intelectuală, se vede într-o zi sau alta, David triumfând asupra lui Goliat, atacată şi răsturnată de întoarcerea sălbatecă, neprevăzută şi incontrolabilă a refulatului, a tuturor ideilor minoritare de mult timp temute şi deci energic combătute, dispreţuite.

Antibioterapia oarbă şi masivă a acestor ultime două decenii s-a tradus prin apariţia noilor suşe (tulpini de microbi) microbiene mutante, necunoscute până acum, mult mai „rele” decât virusul intestinal sau gripal original, transformat acum în fantomă răzbunătoare şi exterminatoare.

Tot aşa, bătălia neîndurătoare dusă de cel puţin cincizeci de ani pentru eliminarea mizeriei, pe de o parte, şi a paraziţilor vegetali, pe de altă parte, cu ajutorul utilizării negândite şi monstruoase a otrăvurilor chimice, a pesticidelor şi a diferiţilor detergenţi, se plăteşte în zilele noastre cu întoarcerea refulatului, şi anume o gigantică poluare planetară ce distruge mediul şi viaţa.

A te înhăma azi la sarcina prioritară constând în a reabilita „negativul”, „răul”, şi anume acele emoţii care ne displac, angoasa, culpabilitatea şi deprimarea, a învăţa să tolerăm ideile politice care ne contrariază, a asuma un minimum de suferinţă şi de maladie, a accepta în sfârşit să trăim, fie şi cât de puţin, cu mizeria, toate aceste demersuri se dovedesc în mod paradoxal promiţătoare de fericire interzicând mutaţia disimulată a „răului” în fantomă.

Lupta nu duce, în definitiv, decât la epuizarea energiei vitale metamorfozând, din cauza refulării, şopârla în crocodil şi viermele în viperă!

A vindeca copilul nostru interior înseamnă a-l căuta, a-l recunoaşte, a-l asculta pentru a aduce pacea în legăturile noastre cu el.

Maltratări

Jacques

Notă. Aici a fost relatat cazul unui bărbat de 65 de ani, ieşit la pensie, căsătorit de 45 de ani cu aceeaşi femeie, care simţea nevoia să se travestească din când în când „pe ascuns”  în femeie. Nu am timp să traduc tot, redau doar concluziile, n.t.

Frustrarea pulsiunii de a-şi iubi părinţii, atunci când aceştia se arată brutali faţă de copii se arată a fi la fel de prejudiciabilă dezvoltării afective ca şi privarea narcisică îndurată. Aceasta din urmă poate chiar să pară uneori, în virtutea caracterului ei conştient şi verbalizabil, mai puţin dăunătoare, în măsura în care iubirea neinvestită în afară, necheltuită, neîmpărtăşită, riscă să se transforme în ură de sine, măcinând subiectul din interior.

În general, bărbaţii, mai ales îmbătrânind, trăiesc mari dificultăţi în a lua o anumită distanţă vizavi de realităţile materiale. Ei se văd astfel constrânşi să-şi refuleze emoţiile, în loc să-şi permită să le asculte, să le resimtă şi să le verbalizeze. Dacă majoritatea covârşitoare a clientelei „psy”-ilor e constituită din femei, aceasta nu înseamnă în nici un caz că ele sunt mai fragile decât bărbaţii, ci că invers, fiind mult mai solide decât ei din punct de vedere psihologic, ele sunt capabile să resimtă, să recunoască şi să-şi încredinţeze trăirea lor fără ruşine, cerând ajutor.

În acest context, „feminitatea” lui Jacques, în pofida suferinţei pe care i-o cauzează, îi oferă cel puţin avantajul de a-l ajuta să se deschidă lui însuşi. Iată pentru ce, el se arată capabil să asimileze cu uşurinţă recomandarea pe care eu o enunţ adesea în faţa pacienţilor mei. Eu îi încurajez, de fapt, să-şi modifice privirea vizavi de unele simptome jenante, să înceteze să se judece de o manieră prea negativă, să le considere nu ca tare de eradicat de urgenţă, ci mai degrabă ca enigme de decriptat, în speranţa de a le pătrunde semnificaţia inconştientă. Pe de altă parte, singură accederea la sens poate oferi indispensabila cheie a eliberării.

Orice simptom, simptomul travestirii lui Jacques, adicţia, TOC  (?), alcoolismul etc se instalează la început pentru a asigura supravieţuirea psihologică a subiectului, salvându-l astfel de implozie şi de ruinare. El devine desigur, în continuare, din cauza neadaptării la prezent, o sursă de blocaj şi de suferinţă, până când pacientul să reuşească să descopere codul secret pe care-l conţine, permiţând astfel ieşirea din labirint. Este motivul pentru care orice atitudine agresivă, războinică chiar, spre exemplu recurgerea masivă şi prelungită la „arsenalul” de medicamente psihiatrice într-o tendinţă de suprimare simptomatică, nu face decât să agraveze pe termen lung starea de rău, compromiţând adevărata vindecare, cea care germinează din interior.

Copilul victimă a maltratărilor este convins că dacă nu este iubit, dacă este bătut şi respins este din vina sa. El crede că este aşa pentru că el este rău, nociv chiar, lipsit de orice valoare, nedemn de orice privire şi de orice afecţiune. Această culpabilitate infantilă a victimei inocente, deşi scandaloasă şi revoltătoare în ochii logicii noastre conştiente, poate totuşi să rămână mult timp intactă în catacombe ale inconştientului. Ea determină şi orientează, la vârsta adultă, maniera noastră de a fi în lume şi comportamentele noastre.

Astfel, adultul, dominat de copilul lui interior nefericit, afectat de culpabilitate şi de DIP (depresie infantilă precoce, ca urmare a unei carenţe narcisice în copilărie), pentru că a fost odinioară victimă a maltratărilor, va trăi unele dificultăţi în a dispune de capitalul lui de energie vitală şi a-l gestiona în mod liber. El se va vedea în mod inconştient constrâns să-l risipească în mod excesiv în cele două fenomene de expiere şi de căutare a inocenţei. Pe de o parte, pentru a-şi sancţiona greşelile imaginare, în speranţa obţinerii absolvirii (iertării) şi, pe de altă parte, pentru a-şi demonstra lui însuşi şi altora că este bun, pur, blând, amabil şi, prin urmare, demn să primească iubirea de care a fost frustrat. El va avea în mod aprig, din acest motiv, tendinţa de a se sacrifica pentru alţii, de a se ocupa în mod exagerat de ei, în uitare şi neglijare de sine. Nevoia lui imperioasă de afecţiune şi de recunoaştere îi interzice să spună nu şi să pună limite, din teama de a se vedea respins. Această aviditate afectivă îl transformă într-o fiinţă docilă, servilă chiar, prada privilegiată a şarlatanilor şi manipulatorilor de tot felul, şi îl plasează în situaţii expiatoare şi de hărţuire.

Altfel spus, îndurând odinioară maltratarea, copilul va continua să se maltrateze în mod masochist el însuşi, prin identificare cu agresorul lui, devenind propriul lui duşman şi persecutor. Fiind lipsit de mama iubitoare, el se va erija la vârsta adultă în mamă bună a tuturor, dar în mamă rea şi persecutoare faţă de sine însuşi. Este vorba evident aici, dincolo de aparenţe, de o căutare infantilă şi egoistă de atenţie şi de recunoaştere, de nevoia vitală de a se simţi în sfârşit iubit şi recunoscut, şi în nici un caz de un dar dezinteresat, de o dorinţă altruistă gratuită. Este posibil, cu toate acestea, ca unii copii maltrataţi să se transforme mai târziu în fiinţe umane asociale (inapte pentru viaţa în societate) şi agresive, crude chiar, mişcate de singura dorinţă de a se răzbuna pentru brutalităţile îndurate. Cu toate acestea, în marea lor majoritate, ei se deghizează în Saint-Bernard (este vorba despre câinii salvatori, n.t.), erijându-se din instinct în apărători şi protectori ai altora, comportându-se de această dată aşa cum ar fi dorit să se procedeze cu ei înşişi.

Ida

Ida este o femeie frumoasă de 50 de ani, cu păr şaten închis şi cu ochi de culoarea mierii. Este îmbrăcată sobru, dar şic, mai degrabă cu bun gust. Ea ia cu seninătate loc în fotoliul pe care i-l prezint, dar începe să vorbească brusc, fără a aştepta să fie invitată, înainte chiar ca eu să mă fi aşezat. În mod evident, ea are multe de povestit, de „evacuat”, lucruri importante care nu mai pot aştepta. Găsesc totuşi că nerăbdarea ei contrastează ciudat cu seninătatea clipei prezente.

„Sunt cuprinsă de angoasă. Mă panichez la volan. Am o frică groaznică de a mă deplasa cu maşina sau de a-mi face drumurile. Sunt paralizată de o anxietate masivă, intensă, cvasi permanentă. Mă simt străină mie însămi şi lumii. Eu nu ştiu cine sunt. Mi-e atât de frică să nu devin nebună. Ceva din mine îmi spune că sufletul îmi va părăsi în curând corpul, că voi dispărea imediat de pe suprafaţa pământului, că nu voi mai exista. Am momente când nu îmi mai simt corpul, ca şi cum nu ar mai fi viu ci vid sau ireal, sau nu ar avea consistenţă şi grosime. Plutesc ca un arbore dezrădăcinat după un uragan, purtat de valuri, în toate părţile. Am adesea senzaţia oribilă că mâna mea nu îmi mai aparţine. […]

Nemaiputând să-mi continui munca în aceste condiţii, nici să ies din casă, rămân închisă, ţintuită de fotoliul meu. Resimt atunci o furie puternică contra tuturor celor care mă abandonează. Am atâta nevoie de alţii, atâta dorinţă de a fi legănată, alintată, fără să se ocupe de nimeni altcineva decât de mine. Caut mereu compania altora. Înconjurată fiind, mă simt mai bine. Dar imediat după plecarea lor simt din nou sentimente de abandon şi de excludere. Încep atunci să le port pică şi să fiu geloasă pe ei. Sufăr comparându-mă cu persoanele aparent fericite, care sunt în viaţă şi în plăcere iar eu nu. Mi-e ciudă pe mine apoi, mă simt vinovată de ingratitudinea mea. Am fost spitalizată acum doi ani timp de două luni. Am urmat apoi o psihoterapie care mi-a făcut bine. Dar de câteva săptămâni am recăzut. Valurile de angoasă au reapărut a doua zi după o dispută cu companionul meu. Nu înţeleg ce mi se întâmplă. De ce nu am dreptul de a exista şi de a fi fericită ca toată lumea? De ce nu ajung să expulzez, odată pentru totdeauna, această durere insuportabilă?”

În mod evident, suferinţele Idei nu sunt motivate de nici o grijă de importanţă din existenţa sa prezentă. Ele au fost desigur declanşate de o dispută cu companionul ei, dar acest eveniment, oricât de neplăcut ar fi, nu ajunge să genereze un asemenea tsunami. Este vorba deci de un simplu factor declanşator şi nu de o cauză. Ceea ce dovedeşte că nu adultul este cel care suferă de o neplăcere particulară în al său Aici şi Acum, ci copilul lui interior, prizonier al fantomei, este disproporţia dintre mica însemnătate a dezagrementului real şi seismul psihologic declanşat.

Este cu totul legitim ca un subiect, atacat de şocurile şi stresul vieţii cotidiene, să simtă drept reacţie unele sentimente penibile ca furia, frica, decepţia, tristeţea sau descurajarea. Capacitatea de a primi, de a resimţi şi de a exprima acest gen de emoţii dovedeşte tocmai buna sănătate a psihismului. Invers, absenţa de reacţie emotivă, chiar indiferenţa sau apatia uneori, sunt revelatoare nu de o soliditate, ci de o rigiditate şi deci de o fragilitate psihologică, datorate mecanismelor de refulare şi de apărare.

Să ascultăm acum istoria copilăriei lui Ida: „Mama mea a avut trei copii, cei doi fraţi ai mei şi pe mine, ultima, cea mai mică. Niciunul dintre noi nu a fost dorit cu adevărat. Dacă pilula ar fi existat la acea vreme, ea nu ar fi devenit mamă, spunea ea. A căutat să facă avort, la toţi trei, sărind în aer, dar fără succes. Eu era cât pe ce să mor, pe la 2 luni, cuprinsă de vomismente şi de accese de tuse.

Părinţii mei nu s-au înţeles niciodată. Acesta este de altfel motivul pentru care mama mea nu voia să rămână însărcinată. Tatăl meu bea şi o bătea din când în când. Eu l-am urât destul de mult timp, aruncând toată vina pe el, convinsă fiind că el era extrem de prost şi rău. Astăzi cred că el suferea mai degrabă de o lipsă de iubire din partea mamei mele. A fost o căsătorie aranjată.[…]

În unele dimineţi tremuram la trezire, imaginându-mi că mama mea a profitat de liniştea şi de întunericul nopţii, în timp ce lumea dormea, pentru a se întoarce în Spania. Alergam repede să văd dacă ea era acolo, în camera părinţilor mei şi mă strecuram între ei în pat. Aceasta mă liniştea ca prin magie pe moment. În fond, eu nu am simţit niciodată ocrotire în această familie, nici dorită să fac parte din ea. Îmi plăcea să evadez din mine însămi, imaginându-mi că trăiam într-o altă casă, liniştită şi veselă, înconjurată de alţi părinţi care se iubeau şi cu care puteam să mă să simt bine. Făceam tot ce puteam în realitate pentru a linişti tristeţea mamei mele, pentru a  reconforta, a-i ridica moralul. […]

Eram atât de avidă de tandreţe şi de ocrotire! […]

Consecinţa cea mai marcantă a maltratării pasive priveşte încingereaa culpabilităţii inconştiente a victimei inocente. Totul se petrece în realitate ca şi cum violenţele la care Ida a asistat – acest verb semnificând bine înţeles „ a vedea, a remarca”, dar şi „a ajuta, a participa” – erau vina ei, fie pentru că ea le-a provocat, fie pentru că nu a reuşit să le prevină, să le împiedice. Ei îi incumbă în orice caz misiunea de a repara stricăciunile pentru a se reabilita.

Când o suferinţă depăşeşte un anumit grad de intensitate, când ea devine obsedantă, împiedicându-l pe subiect să rămână în picioare şi să-şi continue existenţa, aceasta dovedeşte că ea provine de departe, că este veche şi că îşi are sursa în istoria transgeneraţională familială. Tocmai aici rezidă diferenţa de natură între aceste două categorii de afecţiuni psihice numite în mod grosier „nevroze” şi „psihoze”.

Dacă primele trimit în urmă mai ales la vicisitudinile unei istorii existenţiale, trăită personal de subiect în sânul triunghiului familial, ultimele se raportează mai mult la tulburările non trăite şi non conştientizate de el, dar care ating moştenirea lui transgeneraţională şi filiaţia lui.  Astfel, Ida este moştenitoare, purtătoare a deznădejdii şi a neliniştilor mamei ei şi a celor două bunici ale ei, pe lângă ale sale proprii. Ea provine, din ambele părţi, maternă şi paternă, din femei brutalizate de destin, deprimate, nefericite. Când nu mor la naştere sau nu-şi pierd copilul, ele sunt bătute de soţi alcoolici şi violenţi care le consideră drept bone şi obiecte sexuale.

Poate că mai ales din aceste motive Ida a decis la rece, la 10 ani, înainte chiar de a ajunge la vârsta procreării sau de a şti de unde vin copiii, că ea nu va avea copii. Este greu pentru o femeie care nu a dat naştere unui copil, oricare ar fi motivul, să se simtă vie, deplină şi întreagă. Energia vitală se blochează, slăbeşte şi se împuţinează, împiedicată fiind să parcurgă în mod fluid diversele paliere ale existenţei. Orice sămânţă nefecundată, orice viaţă neîntâmplată se transformă în fantomă persecutoare. Şi pentru aceste motive, desigur, Ida nu îşi permite să ducă o viaţă amoroasă şi sexuală fericită cu companionul ei, din solidaritate şi culpabilitate faţă de ascendenţii ei, şi din cauză că ea însăşi a fost înjosită sexual în copilăria ei.

Iată, în sfârşit, pentru ce a acceptat ea să piardă zece ani din viaţă jucând un rol de gheişă pe lângă un bărbat ce abuzează de naivitatea ei, refuzând în acelaşi timp să-l iubească pe cel care o doreşte la momentul actual propunându-i să fie împreună. Eu te urmez, tu fugi de mine, eu fug de tine, tu mă urmezi!

Cu siguranţă, Ida nu cere mai mult, din punct de vedere conştient, decât să se unească cu un bărbat în iubire şi complicitate. Cu toate acestea, după modelul copiilor maltrataţi, afectaţi de DIP şi culpabilitate, ea îşi interzice să fie fericită în virtutea convingerii ei inconştiente că este rea şi fără merit. Ea caută astfel neîncetat ceea ce în fond nu-şi dă dreptul să ia, respingând cu putere acel ceva la care aspiră în acelaşi timp atât de intens.

Eu cred totuşi că, dacă Ida suferă atât din cauza unor preocupări care nouă ne pot părea la prima vedere vagi şi abstracte –  „Eu nu ştiu cine sunt, nu sunt eu însămi, corpul  meu nu este al meu, nu mă simt incarnată, mi-e frică să nu devine nebună sau să mor, mâna mea se detaşează etc.” -, este pentru că ea se află cumva contagiată de moarte, mai exact de morţile închistate în ea. A avut loc, în primul rând, înainte chiar de venirea ei pe lume, decesul unui bebe şi a mamei lui la naştere. Totul se petrece ca şi cum pacienta mea ar fi fost, şi astăzi încă, bântuită de aceste două fiinţe prematur şi pe nedrept secerate de destin, şi deci transformate în fantome, alegând-o pe ea drept mormânt. Ida a suferit apoi din cauza sinuciderii unchiului ei, înainte de cel al tatălui ei, şi unul şi celălalt purtându-se ca nişte copii imaturi, cramponaţi de soţia lor, obsedaţi şi măcinaţi de fantasma temerii de a fi înşelaţi. Nimic nu este mai traumatizant decât suicidul unui apropiat. Anturajul se află atunci în faţa unui doliu indigest, imposibil, din cauza arsurii culpabilităţii, a certitudinii ilogice şi absurde de a nu fi încercat totul pentru a împiedica această dramă, sau chiar de a fi fost la originea lui. Suicidul îi aneantizează pe cei apropiaţi mai degrabă decât dispare cel în cauză.

În sfârşit, angoasele Idei, împiedicând-o să se investească în prezent, provin din sechestrarea ei în trecut, din cauză că nu este ea însăşi, psihic autonomă, individuată, separată şi diferenţiată de mama sa. Ea are drept misiune inconştientă să întrupeze jumătatea, pe sora „geamănă” sau „laptele” mamei, al cărei prenume îl poartă, într-un context de dependenţă fuzională. Luată drept alta, ea este împiedicată să-şi asume propria identitate şi să-şi ia zborul cu propriile aripi, ca artizan al dorinţei ei şi al destinului ei. Nu numai că ea nu-şi dă dreptul s-o părăsească pe mama sa nefericită, simţindu-se vinovată dacă o abandonează, dar ea îşi datorează în plus, în calitate de copil terapeut, să o înlocuiască pe mica Ida pentru a umple ceea ce îi lipseşte mamei. Aceasta şi-a numit fiica exact Ida pentru a o oferi mamei sale drept înlocuire pentru cea adevărată, pentru a o consola la rândul ei de o ruptură necicatrizată. Fiecare generaţie se străduieşte şi se epuizează, sacrificându-se într-un fel, să panseze rănile, să acopere lipsurile, să plătească greşelile şi să ramburseze datoriile celei care a precedat-o, în loc să-şi utilizeze energia vitală împlinindu-şi destinul. Toate suferinţele îşi au originea în dezordinea de locuri simbolice şi de funcţii, în confuzia de identităţi şi de dorinţe.

Cum să dezlegi nodurile acum? Cum să asanezi această disfuncţionare familială, introducând ordine în roluri pentru ca Ida să reuşească să se elibereze de autoritatea fantomei? Cum s-o exorcizezi pe aceasta pentru ca pacienta mea să devină în sfârşit ea însăşi, diferenţiată de dorinţa maternă, care o confundă cu alta, sora ei geamănă sau lapte? Cum să uşurezi, cât de cât, povara de culpabilitate a victimei inocente pentru ca Ida să înceteze să se creadă de vină, pentru şi în locul altora, pentru violenţele la care a fost martoră, în neputinţă totală. Cum să-i redai lui Cezar ceea ce îi aparţine lui Cezar?

O anumită lectură a teoriei rezilienţei, poate imperfect transmisă sau prost asimilată, lasă să se creadă că, în virtutea plasticităţii sufletului de copil, copilul maltratat păstrează capacitatea de a reuşi, de a trăi şi de a se dezvolta pozitiv de o manieră social acceptabilă în ciuda stresului sau a unei adversităţi care comportă în mod normal riscul grav al unei ieşiri negative.

Această teorie insistă, tot aşa, asupra posibilităţii pentru tânăra victimă de a ieşi de acolo, datorită speranţei şi optimismului, de a metamorfoza oroarea şi suferinţa în artă, de a sări în afară, de a triumfa asupra încercărilor, o victorie fiind întotdeauna mai puternică decât disperarea.

„Rezilienţii” se văd astfel prezentaţi ca noii eroi ai timpurilor moderne, imunizaţi, vaccinaţi într-un fel definitiv faţă de contrarietăţile existenţei, viitoare şi prezente. Fiecare epocă are nevoie de miturile şi de zeii ei, pe care le secretă după modele de moment. În mod curios, cei doi „supermani” ai rezilienţei, au sfârşit prin a se sinucide: scriitorul  Primo Levi în 1987, şi psihanalistul Bruno Bettelheim în 1990, sufocându-se într-un vulgar sac menajer din plastic. Oroarea internării în lagărele de concentrare naziste, culpabilitatea strivitoare a victimei inocente de a fi fost obiectul violenţelor, aţipite pentru o clipă, au trebuit brusc să se reactiveze, determinându-le să facă implozie.

Succesul acestei viziuni puţin simpliste a psihismului, ce pare neclară şi contradictorie, se bazează în mod esenţial pe puternica ei tonalitate emoţională şi pozitivă. Ea se adresează cu ingeniozitate gândirii magice a copilului interior, dorinţei lui nerăbdătoare de a vedea toate necazurile şi obstacolele volatilizându-se ca prin minune. Ea caută să scurtcircuiteze spiritul critic, capacităţile raţionale de reflexie şi de discernământ ale adultului. Neţinând seama complexităţile inconştientului, ea gâdilă iluzia unui viitor deschis, neîncremenit, neipotecat de trecutul familial, mai ales transgeneraţional, considerat ca revolut sau gestionabil.

În zilele noastre, suntem constrânşi să ne arătăm optimişti şi pozitivi pentru a plăcea, liniştitori şi lejeri pentru a seduce, să afirmăm că totul este corectabil şi perfectibil, că nimic nu este ireversibil sau grav. Cenzura şi delictul de opinie nu au dispărut cu adevărat din domeniul cultural şi ideologic modern. Ele au devenit pur şi simplu disimulate şi invizibile, ceea ce dublează intensitatea şi influenţa lor. În spatele faţadei liberale şi tolerante, adesea chiar libertară, a culturii actuale, proslăvind libertatea de a gândi orice şi de a exprima orice, unele idei susceptibile să deranjeze armonia factice a „gata gânditului pozitiv” consensual şi politic corect sunt instantaneu îndepărtate, lovite de anatemă.

Iluzia liniştitoare după care „nimic nu este executat (jucat) şi totul poate fi recuperat datorită optimismului şi speranţei” nu constituie în fond decât un balsam temporar antidepresiv şi anxiolitic. Ea are drept funcţie să contrabalanseze neliniştile şi disperarea subiectului, neputinţa lui reală de a gestiona, pentru a-l modifica, cursul existenţei lui, calchiind realitatea după visele lui. Totuşi, virtuţile anesteziante şi adormitoare  provizorii ale demersului „pozitivist”, forţat şi artificial, de marketing, confecţionat, comportă inconvenientul major al deposedării subiectului de sine însuşi, deturnându-l pe termen lung de faţă-către-faţă cu interioritatea lui. Ele împiedică astfel întâlnirea şi ascultarea copilului din el, prizonier al fantomei, pentru a-l elibera.

În mod curios, cu cât existenţa devine mai dificilă şi complexă, pe planurile atât material şi psihologic cât şi relaţional, cu atât discursurile fals liniştitoare, vrându-se din punct de vedere comercial „optimiste” şi „pozitive”, proliferează ca ciupercile, mizând pe aspiraţia copilărească de a se bucura fără grijă de timpul prezent. Este ceva de înţeles, într-un fel, în măsura în care cu cât depresia câştigă teren, cu atât excitarea dionisiacă, ca mecanism de apărare, îşi redublează intensitatea.

Discursul social, am subliniat deja, are drept funcţie, în timp ce celebrează zgomotos o valoare, să camufleze şi să compenseze penuria ei de fapt. Nu se exaltă într-adevăr atât de mult iubirea de aproapele, solidaritatea şi altruismul ca atunci când individualismul şi indiferenţa egoistă se propagă în mod canceros.

Eu rămân convins, în ce mă priveşte, că copilul, victimă directă sau indirectă a maltratării, nu devine în mod automat şi definitiv „rezilient”. Dacă el îşi continuă, dezvoltarea potrivit elanului vital, viaţa rămânând incontestabil mai puternică decât moartea, el riscă, în special al vârsta adultă, confruntat cu şocurile şi cu încercările existenţei, purtătoare ale aceluiaşi sens ca şi rănile pe care le-a îndurat odinioară, să recadă în spaimele din al său Altundeva şi Altcândva. Este exact ce i s-a întâmplat lui Ida.

Unul din progresele cele mai notabile ale pacientei mele, în cursul psihoterapiei sale, este faptul că ea a devenit ceva mai răbdătoare, tocmai luând cunoştinţă de reflexele ei automate şi involuntare de crispare şi de luptă de îndată ce în orizontul interiorităţii ei apare cea mai mică contrarietate. „Mult timp m-am epuizat încercând să mă debarasez de istoria mea, să mă eliberez de familia mea, de care, de altfel, nu am avut niciodată dorinţa să aparţin. Simţeam prea multă furie contra părinţilor mei, contra prietenilor mei de asemenea, contra mea însămi desigur, în definitiv. Pe de o parte refuzam viaţa şi lucrurile aşa cum erau, crezându-mă în acelaşi timp incapabilă să le modific aşa cum aş fi dorit – spre exemplu să sudez cuplul părinţilor mei pentru a o face pe mama fericită. Nu am încetat, de-a lungul acestor ani, să consult o mulţime de specialişti, implorându-i să mă salveze. Căutam reţete, răspunsuri, soluţii magice şi remedii minune peste tot unde eram sfătuită să mă îndrept. Realizez acum că era aşa pentru că nu aveam nici o încredere în mine, că eram pierdută, vidă, dependentă de alţii şi că vindecarea, salvarea nu puteau să vină decât din exterior. Mă credeam nulă, incapabilă, rea. Companionul meu mă numea, glumind cu simpatie, „miriapodul”, atâta alergam peste tot, în stânga şi în dreapta. Îmi dădeam totuşi seama uneori că această agitaţie dezordonată mă deposeda şi mai mult de fiinţa mea profundă. Resimţeam de asemenea, ca o licărire palidă, că în fond eu devenisem „intoxicată(drogată)” de suferinţa mea. Ea devenise de-a lungul timpului ca un drog, şi eu mă satisfăceam ce ea într-un fel. Faptul că sufeream însemna că încă exist, că nu am murit şi nu am înnebunit!”

Cu cât se luptă mai mult contra fantomei, cu atât mai mult ea sechestrează, luându-l ostatic, copilul interior, împiedicându-l pe adult să devină el însuşi, în rolul şi pe locul său, liber, degajat de trecutul familial. Niciodată nu realitatea, oricare ar fi gravitatea şi greutatea ei, are ultimul cuvânt. Ceea ce împiedică libera dezvoltare a energiei vitale în prezent, interzicându-i să circule în mod fluid prin diversele aspecte ale identităţii plurivalente, nu este deloc relativă la severitatea rănilor trecutului sau a maltratărilor îndurate, ci în ignorarea lor, în refularea lor, şi mai mult în lupta oarbă angajată contra lor pentru a ne debarasa de ele, pentru a le şterge. „Pentru a câştiga, trebuie să încetăm să învingem”, spunea Budha.

Copilul interior nu cere decât să fie primit şi ascultat. Este singurul mod pentru el de a se degaja, datorită securităţii regăsite, de puterea fantomei, liniştind prin aceasta şi pe adultul care constituie mormântul ei.

RECONCILIERI

Olivier

Olivier tocmai şi-a sărbătorit cei 50 de ani. Este înalt şi mai degrabă un bărbat frumos. El pare cu toate acestea la prima vedere încordat, are un aer destul de contrariat, nemulţumit poate pentru că nul-am primit exact la ora convenită a întâlnirii noastre.

Nerăbdător, el îmi expune fără nici un preambul, preocupat în mod sigur să nu piardă timpul, motivul consultaţiei: „Acum doi ani şi jumătate, când plecam în vacanţă, am avut un grav accident de maşină. Am lovit din plin un băiat de 10 ani care traversa pe neaşteptate strada pentru a se alătura părinţilor lui care îl aşteptau pe trotuarul din faţă. Nu băusem şi nu depăşisem deloc viteza legală. În orice caz, nu l-am văzut deloc cum ţâşneşte de pe şosea. El a lovit parbrizul, care s-a spart, a decedat practic pe loc, înainte chiar de sosirea, foarte rapidă totuşi, a pompierilor. Eram complet siderat, prostrat, rămânând fără reacţie, ca şi împietrit, în mijlocul unei agitaţii intense, cât şi a urletelor soţiei mele şi a părinţilor băieţelului.

„De atunci nu mai îndrăznesc să conduc. Viaţa mea a încremenit. Am pierdut cu totul încrederea în mine, cât şi gustul şi dorinţa de tot ce mă interesa, de a munci, de a ieşi, de a face sport, de a  călători etc. nu mai profit de nimic. Mă învârt în cerc. Mă târăsc cu o rană deschisă. Nu mai reuşesc să-mi asum viaţa, să întorc pagina. Am consultat o mulţime de psihoterapeuţi. Toţi mi-au repetat sub o formă sau alta, la fel ca şi prietenii şi familia mea, că nu sunt răspunzător de acest nefericit accident şi că, în consecinţă, nu trebuie să mă culpabilizez peste măsură. Cu toate acestea, eu mă simt neînţeles. Discursurile liniştitoare ale altora nu-mi fac nici un bine. Dimpotrivă, în loc să mă liniştească, ele mă afundă mai mult într-o infernală spirală. Ancheta jandarmeriei şi judecata tribunalului m-au declarat nevinovat, fără a reuşi totuşi să mă uşureze. Aş fi preferat, pe undeva, să fiu sever condamnat, cred. Aceasta mi-ar fi permis, fără îndoială, să-mi răscumpăr vina.

În acest moment, rămân acasă culcat din ce în ce mai mult, închis într-o proastă dispoziţie, cu idei mai mult decât negre. Recent, mi-am redactat testamentul. Devenit hipersensibil, plâng pentru orice bagatelă, ca un băieţel, ca o fetiţă vreau să spun. La capătul puterilor, nu mă mai simt apt pentru nimic, în definitiv.  Nu mă recunosc, nici alţii care mă credeau invulnerabil până atunci, asemenea unui colos. Mă simt ca un idiot. Mă întorc regulat la locul dramei, trecând din nou la nesfârşit prin cap scena accidentului. Viaţa mea s-a răsturnat total în câteva secunde, pe un drum de vacanţă. Paradisul promis s-a transformat subit în coşmar. Încă de a doua zi am încercat să-mi vin în fire, să o iau de la început. Am căutat să mă conving de nevinovăţia mea, confirmată fără ambiguitate de procesul verbal al jandarmeriei. Mă forţam să trăiesc, să mă amuz şi să lucrez, luptând din toate puterile pentru a nu-mi pierde echilibrul şi a mă scufunda. Voiam să redemarez viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eram cu adevărat grăbit să închei cu povestea aceasta. Ţineam să ies singur de acolo, fără ajutorul nimănui. Căutam răspunsuri rapide, soluţii imediate pentru ca viaţa mea să redevină ca înainte, fără probleme.

Dar, în câteva luni doar, tot universul meu s-a prăbuşit. Am forţat prea mult. A trebuit să opresc totul, sau mai exact totul s-a blocat, suspendat, fără ca eu să pot controla ceva, decide ceva. Sunt total neinteresat de tot ceea ce până atunci avea importanţă pentru mine şi dădea sens vieţii mele. Mi-a rămas totuşi destulă energie pentru a-mi lichida afacerile. Am decis să vând, să lichidez la preţ scăzut mai degrabă, spre surpriza şi dezaprobarea alor mei, afacerile pentru care am muncit douăzeci şi cinci de ani pentru a le crea şi dezvolta. Lumea pe care am construit-o cu atâta perseverenţă şi combativitate, piatră cu piatră, s-a surpat.

Astăzi, absolut nimic nu mai reuşeşte să mă bucure, nici puterea, nici banii, nici călătoriile, nici automobilele, nimic! Iată-mă asemenea unei legume. Înainte, eu stăpâneam lucrurile şi îi dirijam pe alţii. Acum, alţii se ocupă de mine. Aceasta mă revoltă. Nu am obiceiul să-mi plâng de milă şi să-i fac pe alţii să-mi plângă de milă. Am aspirat întotdeauna ca lumea să fie mândră de mine şi să caute să-mi semene. Refuz şi ideea că acest accident mi s-a întâmplat mie, că a căzut tocmai pe maşina mea şi nu pe a altuia. Nu vreau să fiu omul cumsecade care l-a omorât pe acest puşti. Mi-e ruşine că am fost incapabil să evit această dramă. Mi-e ciudă pe mine şi pentru că sunt neputincios astăzi să întorc pagina.

M-am săturat să fiu o povară pentru anturajul meu, mai ales pentru soţia mea, care nu ştie cum să se situeze şi să se comporte faţă de mine. Înainte, eram ca un părinte pentru ea, protector şi invulnerabil. Acum, ea mă poartă ca pe un băieţel, sau ca pe un bătrân de asistat, nu ştiu. Ea era cea dominată, iar la ora actuală este invers. Ea s-a emancipat şi mă domină în toate. De doi ani şi jumătate, ea mă poartă pe braţe. Nu o credeam atât de puternică. Raporturile noastre s-au inversat total. Nu mai pot să fac dragoste cu ea, aceasta mă întristează mult. Cum să scap de aici şi să aflu un viitor? Să uit totul? Dar este mai uşor de sus decât de făcut. Nu mai ştiu nimic.”

Sunt natural emoţionat la ascultarea acestui discurs patetic, în pofida efortului şi a voinţei mele de a respecta scrupulos regula de aur a neutralităţii binevoitoare: a asculta şi a înţelege ca profesionist al sufletului, în funcţia mea de analist, fără a mă lăsa tulburată de sensibilitatea mea şi de emoţiile mele de a fi om. Îmi pare evident cu totul normal, perfect sănătos, ca pacientul meu să fie tulburat, destabilizat şi nefericit după o asemenea dramă, să simtă culpabilitate pentru a fi ucis un copil, chiar dacă din punct de vedere judiciar el nu are nici o vină. Contrariul, adică absenţa, paloarea sau scurtimea durerii morale, mi-ar fi părut mult mai şocante.

Cu toate acestea, mi se pare ciudat că „rana” lui Olivier continuă să sângereze, rămânând încă şi astăzi, la doi ani şi jumătate de la accident, „deschisă”, necicatrizată, ca şi cum tragedia s-ar fi produs ieri. Îmi pare semnificativ faptul că existenţa întreagă a pacientului meu, şef de întreprindere combativ şi talentat s-a prăbuşit atât de masiv în ruine şi obscuritate. Am dedus de aici – în mod logic faţă de acest  tablou depresiv – că în fond Olivier a decedat şi el în acest accident, odată cu băieţaşul de 10 ani. Ca şi cum acesta, transformat imediat în fantomă răzbunătoare, îl lua pe ucigaşul lui cu el în cealaltă lume sau neantul. Nu exista doar un singur mort zăcând pe asfalt în acea zi, ci erau două persoane, victima şi ucigaşul ei involuntar. Dar de ce? Ce s-a întâmplat? Pentru ce motive depresivitatea naturală, acest tragic al existenţei salutar totuşi, s-a preschimbat în depresie puternică la Olivier? Ca întotdeauna, sensul a ceea ce pune probleme în Aici şi Acum este căutarea în Altundeva şi Altădată (înainte). Traumatismul singur al factorului declanşator, oricare ar fi severitatea lui, nu ajunge pentru a explica starea psihologică actuală a lui Olivier.

[…]
Ceea ce caracterizează, într-un cuvânt, existenţa lui Olivier din copilăria lui este tocmai relativ la această absenţă de viaţă, la această lipsă de vitalitate, la această sărăcie de energie vitală. Accidentul de maşină de acum doi ani şi jumătate, concretizându-se prin decesul copilului de 10 ani, a fost resimţit cu atât mai dramatic cu cât el a trebuit să trezească şi să dezvăluie această non-viaţă, această infeconditate biologică şi psihologică lovindu-l pe pacientul meu.

Înainte de orice, copilăria lui este descrisă de el ca o perioadă ternă, plictisitoare, tristă. Deşi „răsfăţat”, el se simţea singur şi izolat, privat de prezenţa călduroasă a părinţilor lui, de animaţia sărbătorilor de familie, cât şi de şotiile cu prietenii. Olivier era grăbit, spune el, să părăsească această lume, acest „cerc strâmt şi sufocant”, pentru a se putea dezvolta şi a se simţi viu. El nu şi-a trăit, într-un fel, copilăria, copilărie albă, cu lejeritate şi lipsă de griji.

Pe de altă parte, ceea ce m-a frapat  mereu la el este absenţa cvasi totală de amintiri relative la această perioadă, atât de bogată şi de plină de peripeţii totuşi în existenţa fiecăruia. El nu-şi aminteşte de „mare lucru”, spune el, ca şi cum ar fi fost absent sau ar fi asistat în mod pasiv, şi de departe, la un spectacol neinteresant, care nu-l privea cu adevărat. Nu este vorba evident de vreo tulburare de memorie, ci de spaţii, de pagini non scrise, de evenimente non fixate, de o memorie afectivă non interiorizată, care nu a lăsat decât puţine amprente, urme. Băieţaşul de 10 ani zăcând fără suflare pe asfalt îl face să descopere. Înviindu-l, pe copilul neînsufleţit din Oliver, neînsufleţirea din copilăria lui, transformată în fantomă la vârsta de 10 ani. Această non viaţă interioară se reflectă de o manieră şi mai clară încă asupra celor două aspecte ale identităţii lui plurivalente, viaţa emoţională şi paternitatea.

În ceea ce priveşte prima, pacientul meu a încercat, timp de ani întregi, serioase dificultăţi în simţirea şi exprimarea emoţiilor sale, cu excepţia culpabilităţii. Eu nu l-am auzit, de exemplu, niciodată evocând nici cel mai mic sentiment de tandreţe faţă de cei apropiaţi. Nu mi-a spus niciodată: „îmi place” sau „îmi plăcea de” părinţii mei, cutare profesor, cutare prieten, ex-soţia mea, actuala mea soţie, „fiul meu”, „fiica mea”. El expune în schimb bucuros afecţiunea altora în locul lui, ca în scopul de a acoperi un gol narcisic: „Eu m-am căsătorit din datorie. Ea era atât de fericită, în schimb, să se căsătorească cu mine din dragoste”. Tot ceea ce îl interesează, îl preocupă, îl obsedează chiar pe Olivier, şi care devine de fapt domeniul unic în care Olivier îşi investeşte libidoul, priveşte problematica de dominare, de putere, de posedare, chiar şi, mai ales de fapt, în relaţiile lui amoroase şi sentimentale, dacă putem spune aşa, cu femeile, pe care se străduieşte să le cucerească, pentru a le salva apoi ca un tată, fără să ajungă să le iubească pur şi simplu de la egal la egal, ca bărbat. El vrea să fie admirat, să fie imitat şi luat ca exemplu de reuşită.

Iată de ce îi este atât de greu să accepte să rateze, să eşueze, să fie neputincios să împiedice accidentul de ieri şi să se vadă incapabil să întoarcă pagina astăzi, repede şi absolut singur, fără ajutorul cuiva. Este imperios vital pentru el să exercite un control perfect şi să aibă o stăpânire absolută a lucrurilor şi a fiinţelor.

Accidentul de maşină, decesul micului pieton au retrezit, au aprins o viaţă emoţională până atunci sufocată, stinsă. Un vulcan adormit se trezeşte, un baraj din beton armat se crapă, invadând spiritul lui Olivier reţinut, zăgăzuit, aspru şi sec, neobişnuit să spună ce simte, nici să resimtă ceea ce spune. Este motivul pentru care începe să plângă astăzi „pentru bagatele, ca o fetiţă”.

Al doilea vid, umplând în mod paradoxal, asemenea unei pânze de păianjen, spaţiul lui vital, retrimite la paternitatea lui albă, non trăită, la femeile pe care nu le-a fecundat, la copiii pe care nu i-a conceput, la cei care poartă numele lui dar nu sunt deloc ai lui. În mod cu totul natural, din cauza existenţei acestei morţi din suflet, dacă putem spune aşa, accidentul de maşină a fost atât de mult, peste măsură, hiperbolizat, făcându-i lui Olivier, de doi ani şi jumătate, orice trăire a vieţii imposibilă, de neconceput, interzisă.

Spre 17 ani, evadat din copilăria lui asemenea unui prizonier condamnat la perpetuitate şi scufundat într-un exces, apoi în altul,  al stingerii şi apoi al exultării libidoului, el şi-a pierdut puterile ca să existe, să „devină cineva” prin intermediul reuşitei sociale. El şi-a făurit astfel o mască, o carapace, sacrificând toate celelalte feţe ale identităţii lui plurivalente, în special paternitatea. Această dezlănţuire era fără îndoială necesară, inevitabilă pentru a-l ajuta să supravieţuiască colmatând DIP a sa. Cu toate acestea, ea s-a metamorfozat apoi în handicap, obstruând, împiedicându-l să crească, să devină adult, sine, adevărat. Dacă carapacea broaştei o protejează punând-o la adăpost de agresiuni, ea o împiedică, de asemenea, să se deplaseze cu uşurinţă şi rapiditate. Pe măsură ce se umple vidul, el se transformă într-o prăpastie abisală ce aspiră Eul ca un vârtej. Este imposibil de soluţionat o problemă psihică internă prin treceri la act, acţiuni încercate în realitatea exterioară, concretă.

Tocmai că, starea lui Olivier, moralul lui, a început să evolueze pozitiv de îndată ce el a putut să înţeleagă, resimţind aceasta, că în fond această „voinţă de a scăpa de acolo”, această furie sau determinare de a supravieţui, care era desigur un moment mobilizator, benefic şi salvator, juca acum contra lui, în detrimentul lui, înfundându-l în nisipurile mişcătoare în loc să-l ajute să se restabilească.

Voinţa, a cărei slăbiciune sau lipsă serveşte în Occident de explicaţie pentru toate relele şi rătăcirile, erijată şi propusă în consecinţă ca răspuns şi remediu la toate încercările existenţei, constituie într-adevăr mai degrabă un obstacol înţelegerii de sine şi înfloririi interiorităţii. Ea face să avorteze întâlnirea cu copilul. Dacă subiectul se simte rău, este tocmai pentru că el a solicitat şi a acţionat prea mult frâul voinţei, uzată deodată până la sârmă, devenită inoperantă şi neproductivă. Aceasta înseamnă că el a dus, de-a lungul a ani întregi, o luptă oarbă şi fără milă contra lui însuşi, că a refuzat să se asculte, că s-a neglijat şi s-a rigidizat, că a fugit de emoţiile care îl interpelau şi şi le-a refulat. Această atitudine războinică, zi de zi, l-a epuizat, îngrăşând simptomele şi suferinţa sa, pentru a sfârşi prin a-l înţepeni în fundul sacului unde se zbate acum. Tot ce este evacuat din cuvânt şi din elaborare conştientă se transformă în fantomă persecutoare. Cu cât ne blocăm capacitatea, sănătoasă şi naturală, de suferinţă, cu atât aceasta se ascute şi se eternizează cu timpul. În plus, aceasta anesteziază sensibilitatea afectivă în întregime, împiedicând prin ricoşeu resimţirea celorlalte emoţii, calificate într-o optică maniheistă şi binară drept „pozitive”, bucuria şi plăcerile. Este iluzoriu să încerci să clasifici afectele în bune şi rele, în pozitive şi negative, căutând să le respingi pe ultimele pentru a le adopta pe primele. Altfel spus, „voinţa” face să tacă copilul interior în loc să permită să-l primim, să-l lăsăm să se exprime şi să-l ascultăm, pentru a ne reconcilia cu el în pace.

Este aici şi un alt punct capital pe care Olivier reuşeşte să-l înţeleagă, şi anume că depresia lui actuală, în pofida sau datorită durerii pe care o ocazionează, îi face un serviciu în definitiv. Ea îi permite să-l descopere pe băieţaşul suferind din el, să facă să trăiască din nou celălalt Eu, jumătatea lui, neglijată până atunci.

Nu subiectul îşi vindecă depresia, ci, invers, aceasta îl exhortează pe individ să se ocupe de sine însuşi regăsind copilul interior rătăcit. Accesul la acesta din urmă este, la cvasi-totalitatea pacienţilor mei, din păcate, adesea compromis din cauza greutăţii şi a barierei sacrosanctei „voinţe”.

Cultura noastră este fondată cam excesiv pe refuzul voluntarist al suferinţei şi, la modul general, a tot ce ne contrariază, ne displace şi ne deranjează. Ea ne învaţă şi ne încurajează deci, prin intermediul părinţilor noştri în primul rând, al profesorilor noştri de şcoală după aceea, apoi prin o mie şi una de procedee de comunicare de influenţă mai exact, la vârsta adultă, de a cultiva în noi un dublu clivaj. Pe de o parte între afară şi înăuntru, între exterior şi interior, între realitatea obiectivă şi emoţiile noastre, pentru a supravaloriza pe primele şi a denigra pe ultimele, prezentate ca opuse şi antinomice celorlalte. Pe de altă parte, între cele trei dimensiuni ale timpului, în special prezentul şi trecutul, căutând să ne convingă că numai primul contează, este adevărat, valabil şi demn de interes, în timp ce al doilea este cu totul revolut, şters, radiat, dispărut pentru totdeauna. Acest dublu clivaj, între înăuntru şi afară ca între ieri şi azi, îl face în mod insidios pe subiect să creadă că lipsa de care suferă trimite, în al său Aici şi Acum, la ceva sau cineva real, fără legătură cu interioritatea lui, şi nici cu trecutul lui. De aici fantasma că ar fi perfect posibil să reparăm totul din exterior, într-un mod concret, cu multă voinţă şi perseverenţă, prin recurgerea la consumarea anumitor produse sau obiecte. Noi căutăm astfel, fără să ne dăm seama, condiţionaţi cu perfidie de această ideologie, să satisfacem, cât mai la timp, nevoile noastre afective, psihologice şi vechi prin subterfugiile conduitelor noastre actuale, sperând să liniştim tensiunile prin recurgerea la eliberări şi substitute, fără să ne aplecăm asupra copilului interior. Este vorba acolo de mecanismul profund şi constant care se află la baza tuturor adicţiilor. Încă o dată, nu adultul este cel care se zbate contra unei suferinţe sau a unei frustrări reale, ci băieţelul sau fetiţa din el. Acest mod de gândire binară, dualistă, într-un fel schizofrenică, este evident absurdă şi eronată, nociv chiar. Nu există în realitate nici o divizare, nici o sciziune, nici un divorţ între corp şi spirit, afară şi înăuntru, nici mai ales între dimensiunile timpului, astăzi, mâine şi ieri. Participând, dincolo de diferenţele lor şi de specificităţile manifeste, la o singură şi aceeaşi realitate profundă, aceste diverse aspecte întreţin între ele legături invizibile de reciprocitate şi de solidaritate, în sânul unei totalităţi incasabile.

În această optică, primul progres în psihoterapie nu constă, contrar iluziei comune, în a ne merge imediat mai bine, în a redeveni ca înainte, şi încă şi mai puţin a ne vindeca, ci în a ne reconecta la Eul nostru profund, adică la interioritatea şi trecutul nostru, pentru a regăsi copilul rătăcit. Vindecarea nu ar trebui să constituie un prealabil, o premisă, ci o lucrare răbdătoare, în continuă devenire, urmând deconstrucţiile şi reconstrucţiile necesare. Este imposibil să căutăm să o forţăm, să-i grăbim apariţia. Ea vine întotdeauna de la sine, atunci când nu ne gândim la ea, atunci când ne aşteptăm mai puţin. Asemenea unei preaiubite, ea preferă să se dăruiască, să se ofere spontan, fără să i se ceară. Altfel, ea se crispează şi se sustrage când căutăm să o capturăm, ca pe un fluture sau ca pe un peşte sălbatic. Fructul cade de la sine de îndată ce este copt. Nu este nevoie să-l smulgem.

În plus, în cursul unei analize, oricare ar fi formula sau forma ei, terapeutul nu vizează niciodată adultul ca atare, în realitatea lui prezentă, ci partea lui infantilă, imatură, neterminată, copilul din el prizonier al fantomei, care îl împiedică să crească şi să se vindece pentru a se purta ca adult. În spatele oricărui afect, oricărei suferinţe, oricărei angoase, oricărei mânii, oricărei gelozii, oricărei disperări, oricărei nerăbdări, oricărei sete de seducţie, oricărei ambivalenţe etc, în special a celor care apar de o manieră repetitivă şi intensă, se ascunde copilul interior, sursă de dezorientare şi în acelaşi timp purtător al unui mesaj ce priveşte devenirea subiectului şi eliberarea lui. Astfel, acesta se află, în pofida orgoliului său şi a pretenţiei lui la liber arbitru şi la stăpânire, mai mult acţionat decât actor, mai mult cel vorbit decât cel care vorbeşte.

[…]

Această primeitate acordată copilului interior încă de la schiţarea lucrării psihoterapeutice, acest accent, această primire şi această ascultare permit abordarea suferinţei psihologice a adultului pentru a o înţelege şi a o formula în termeni mai juşti şi adecvaţi, mai clari şi precişi, eficienţi. Iată două exemple rapide.

Georgette, a doamnă de 75 de ani, pretinde că fiica sa de 52 de ani, căsătorită demult şi mamă a trei copii, îi tulbură existenţa şi bătrâneţea, până acolo încât îşi doreşte să părăsească viaţa cât de repede. „De anul trecut, fiica mea m-a abandonat. Ea nu mai este atentă la mine, nu mă mai iubeşte, nu mai îmi telefonează ca înainte, nu mai vine să mă vadă aproape zilnic, nu mai îmi urmează sfaturile, nu mai îmi face confidenţe… ca înainte. În plus, ea începe să se îmbrace într-un mod caraghios, frecventând oameni pe care eu nu îi apreciez deloc”, etc.

În realitate, nu Georgette, cea adultă, este cea care vorbeşte aici, bătrâna doamnă de 75 de ani pe care am avea tendinţa să o calificăm drept intruzivă, tiranică şi culpabilizatoare. Este fetiţa care plânge prin ea, cea care, abandonată de mama sa la naştere, o plasează astăzi pe fiica sa într-o poziţie de copil terapeut, impunându-i să îndeplinească faţă de ea funcţia de mamă, bonă, ocrotitoare, iubitoare, care i-a lipsit cumplit în al său Altundeva şi Altcândva (înainte). Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât ne apropiem de copilărie!

Al doilea exemplu: Henri trăieşte o agonie de la divorţul cerut şi obţinut de soţia sa. Viaţa lui a devenit subit goală de sens, asemenea unui pustiu, a încercat să-şi ia viaţa cu o lună înainte înghiţind trei cutii de somnifere şi un litru de whisky. Această dependenţă excesivă, adictivă, faţă de soţia sa nu traduce desigur o iubire puternică şi debordantă a unui bărbat vizavi de iubita lui, iubită cu pasiune, ci deznădejdea unui bebe smuls de lângă mama lui. Încercarea actuală vine să trezească, răsucind cuţitul într-o rană veche deja, un traumatism îndurat odinioară şi comportând acelaşi sens, ne metabolizat încă: divorţul părinţilor săi de când avea 3 ani, lăsându-l pe băieţaş privat de aprovizionarea narcisică maternă indispensabilă creşterii lui.

De acum, ceea ce Georgette şi Henri au fundamental nevoie, contrar a ceea ce cred ei, nu este să regăsească cine este fiica sa, cine este soţia sa, ci fetiţa şi băieţelul, imaturi, infantili, lipsiţi de mamă, prizonieri ai fantomei. Cu cât subiectul a trăit mai puţin fuziunea matricială, călduroasă şi învăluitoare, la locul şi timpul lui, cu atât va avea mai mult tendinţa, la vârsta „adultă”, să se comporte ca un copil pentru a umple această lipsă. El va deveni dependent, lipicios, avid de tandreţe şi de recunoaştere, revendicativ, exigent, gelos, posesiv, temându-se în continuu de pierderea iubirii şi de respingere. În mod curios, toată strategia lui de compensare şi de evitare nu va duce decât la înmulţirea eşecurilor şi a rupturilor grăbindu-le. Nimeni nu este capabil, de fapt, să satisfacă aceste cereri masive de iubire, insaţiabile în fond, devorante.

Astfel, această conştientizare a copilului din sine captiv al fantomei permite destul de rapid, încă de la primele şedinţe, să se reducă considerabil suferinţa, fără a mai vorbi de economiile de energie, de timp şi de bani. Este aşadar de o extremă importanţă să se repereze înainte de orice în terapie jumătatea subiectului, copilul rătăcit din el, prin micile şi marile lucruri din cotidian, reflectând asupra legăturilor întreţinute cu sine şi asupra celor întreţesute cu anturajul lui. A trăi şi a se privi trăind, într-un fel, a se dedubla fără teamă şi a-şi vorbi sieşi ca şi cum ar vorbi altuia.

În mod paradoxal, tocmai această dedublare, această decupare, conştiinţa de a conţine două Eu-ri, de a adăposti două voinţe, două dorinţe, permite să se unifice, să devină întreg, unic, unul, total, individ, indivizibil, incasabil, imunizat contra oricărei sciziuni intra-psihice. În schimb, când subiectul este despărţit, amputat de această parte esenţială din el, de copilul lui interior ca rădăcină, depozitar al primelor pagini din cartea vieţii lui, şi ca rezervor de energie vitală, el devine extrem de împuţinat, diminuat, divizat, fragmentat, scindat, neterminat. Tocmai acest clivaj se transformă în sursă de angoasă şi de nefericire. Reconcilierea permite să se transforme divizarea şi smucirea în toate părţile dintre cele două Euri în alianţă şi în complementaritate.

Această descoperire a copilului interior, datorită unei schimbări de privire asupra sa, îi procură subiectului în căutare de sine o comoară de revelaţii şi de uşurare, pe care am putea s-o prezentăm aici succint în trei puncte:

  • Copilul interior este cel care determină imaginea pe care adultul şi-o făureşte despre sine, pozitivă sau negativă, independent de orice realitate, tinereţe sau bătrâneţe, bogăţie sau sărăcie. El este cel care se află la sursa iubirii, respectului şi a încrederii pe care o are adultul în bunătatea sa sau, invers, la originea dispreţului său, a urii şi a răutăţii lui. În sfârşit el este cel care îl constrânge pe adult să se creadă nul, urât şi mizerabil, vinovat orice ar spune şi orice ar face, tulburat la ideea că va fi agresat, neglijat sau rău judecat. Duşmanul nostru cel mai rău nu se află neapărat în afară, ci în mod secret în interiorul nostru!
  • Tot copilul interior este cel care condiţionează relaţiile subiectului cu ceilalţi, conectându-se la inconştientul copiilor lor interiori pe care aceştia îi păstrează, la rândul lor şi fără ştirea lor, mai mult decât la dimensiunea lor de persoană adultă. El este deci cel care decide, defineşte şi orientează, ca înger păzitor, promotor de legături sănătoase de schimb şi de reciprocitate, sau, invers, ca fantomă persecutoare, inducând raporturi nesănătoase, plasând în mod repetat pe gazda sa într-un context de eşec şi de decepţie. Spaţiul libertăţii interioare al individului, gradul lui de fericire sau de nenoroc, depinde astfel de alianţa fericită sau nefericită a adultului cu copilul interior, a raporturilor lui paşnice sau conflictuale. Scopul terapiei este în mod esenţial de a face să se ia cunoştinţă de impactul decisiv şi de mesajul copilului din sine, pentru a-l accepta şi a se reconcilia cu el. Numai această descoperire îl protejează pe adult de fagocitoza, de invadarea de către fantomă, acest străin în fond atât de apropiat. Conştiinţa că există în orice om nu un Eu, ci două Eu-ri, îi permite subiectului să repereze la cei cu care întreţine legături, partener conjugal, părinţi, prieteni, colegi etc, copilul interior activ în spatele măştii lor. Deci nu acesta, ci băieţelul sau fetiţa, latura infantilă şi imatură, este cea care se înfurie, plânge, se plânge, se autodistruge, îi este frică, agresează, sau care, invers, se afişează, căutând să placă şi cerşind iubirea. Această înţelegere empatică a altuia permite, în special când relaţia a devenit conflictuală şi tensionată din cauza litigiilor şi a neînţelegerilor, să se tolereze mai bine situaţia şi să se „ierte” mai uşor unele lipse de eleganţă, cu mai puţină ranchiună şi cu mai multă compasiune.
  • În sfârşit, această recunoaştere îi permite subiectului să regăsească încrederea în el pentru a se comporta ca adult şi a se feri de manipulările mentale, de influenţe şi de condiţionări.
    Acestea provin în general din două surse. Ele emană, pe de o parte, din cei apropiaţi nouă, părinţi sau partener conjugal, care au adesea în mod inconştient interesul ca noi să rămânem veşnic copii, dependenţi de ei, blânzi şi ascultători, rămânând sub influenţa lor, pentru ca ei să poată să ne domine simţindu-se buni, utili, vii. Interpelând de preferinţă pe fetiţa sau pe băieţaşul din noi, ei au ingeniozitatea de a gâdila subtil călcâiul lui Ahile al nostru, culpabilitatea, amintindu-ne toate sacrificiile la care a trebuit să consimtă pentru a ne creşte, toate speranţele decepţionate din cauza ingratitudinii noastre. Unele familii rezistă astfel în mod brutal la autonomizarea copiilor lor. Ele resimt orice tentativă de separare/diferenţiere a unui membru literalmente ca pe o dezmembrare, o nebunie, o vină impardonabilă ce ar riscă să facă să explodeze unitatea şi armonia factice a vitrinei familiale, dată spre vedere trecătorilor!

CUPLURI

GERALDINE

Geraldine are 32 de ani. Ea declară că nu se simte bine de multă vreme, de pe la 15 ani, sau poate chiar mai înainte. „Starea mea s-a înrăutăţit progresiv de-a lungul anilor. De fiecare dată când mi se întâmplă ceva dur, mă zbat să ies de acolo, dar în loc să mă simt mai bine îmi afund şi mai mult capul sub apă. Nu iau decât decizii rele. Am crezut de exemplu că dacă aş avea un copil acest fapt  mi-ar face bine. Cu toate acestea, la ora actuală, sunt mai puţin bine ca acum şase ani, înainte de naşterea lui Lola. Am găsit cel puţin motiv pentru a-mi justifica plângerile: tatăl lui Lola a decedat acum şase luni, eu trăiesc singură cu fiica mea şi, pe deasupra, sunt fără slujbă.

„Primul bărbat cu care am trăit, timp de patru ani, se numea Steve. El avea în fond toate calităţile. Era bun, inteligent, generos şi mai ales foarte iubitor. Nu eram nefericită cu el, dar eu nu-l iubeam cu pasiune, îl iubeam, nu ştiu. Într-o seară, am întâlnit un alt bărbat, Jacky, la o serată. A fost o „coup de foudre” (dragoste la prima vedere) pe loc. în pofida diferenţei de vârstă dintre noi, eu 25 de ani, el 44 de ani, ne-am apropiat imediat. Mă simţeam bine cu el, înţeleasă. El mi-a prezentat cinstit situaţia sa familială. Tocmai divorţase şi a rămas cu cele două fetiţe de 5 şi 7 ani, soţia lui abandonat şi a plecat cu prietenul lui cel mai bun. Ne-am întâlnit de câteva ori pe ascuns. Eu i-am propus de mai multe ori să locuim împreună, dar el, traumatizat fiind de eşecul cuplului precedent, refuza să se angajeze din nou cu o altă femeie. Sperând că el îşi va schimba poziţia într-o zi, dar şi pentru a-i dovedi iubirea mea, am decis să-l părăsesc pe Steve şi să mă mut singură într-o nouă locuinţă.

„La puţin timp după aceea, am căzut însărcinată, în timp ce îmi respectam contracepţia. Jacky nu-şi dorea absolut deloc un alt copil. Mă gândeam să fac avort, dar mi-am dat seama că în fond eu nu reuşeam să mă hotărăsc. Ceva îmi interzicea să trec la fapt. Am consultat un psiholog, care mi-a răspuns fără menajamente: „În cuplu sau nu, a vrea un bebe, este întotdeauna un act egoist!” Atunci m-am hotărât să continui sarcina, spunându-ni că, după toate cele, a avea acest copil îmi va face cu siguranţă bine. Mă gândeam de asemenea că aceasta l-ar încuraja pe Jacky într-o zi să se mute în cuplu cu mine. Cu toate acestea, treceam prin suişuri şi coborâşuri. Uneori eram mândră să am un bebe în pântecul meu , alteori mă deprimam puţin, regretându-mi decizia. Mă simţeam vinovată faţă de Jacky, căruia i-a făcut un copil fără ştirea lui, dar şi faţă de copilaşul meu, pe care mă temeam să-l cresc singură, fără tatăl lui. Îl linişteam adesea pe Jacky, promiţându-i că niciodată n-o să-l necăjesc şi nu o să-i cer nimic, şi că el va fi totdeauna liber să accepte sau să refuze să-şi recunoască copilaşul. Când am născut, el a venit să ne facă vizită la maternitate. Era foarte emoţionat. A luat-o pe Lola în braţele lui, dar aceasta nu l-a încurajat să-i dea numele lui. Am plâns, sperând că el îşi va schimba părerea.

„În definitiv, situaţia noastră nu a evoluat deloc în continuare. Toate speranţele mele au devenit himere. În timpul celor cinci ani ai legăturii noastre, nimic nu s-a mişcat. El petrecea un week-end din două cu mine, când nu le avea în grijă pe cele două fetiţele ale lui. Eram fericită de fiecare dată să petrec timp cu el, dar şi foarte îndurerată, când pleca, la gândul de a mă afla singură cu Lola, cursele, bucătăria, menajul, pe lângă munca mea, fără să-mi pot împărtăşi cotidianul cu bărbatul pe care-l iubeam. Nu aveam nici măcar dreptul să mă plâng. El îmi răspundea imediat că el nu mi-a cerut nimic şi că, dacă nu sunt mulţumită, el nu va mai reveni. Mă întrebam adesea dacă el chiar era îndrăgostit de mine.

„Într-o seară, Lola avea 4 ani, Jacky m-a anunţat că i s-a depistat un cancer la plămâni. A murit acum şase luni. E drept că fuma mai mult de două pachete de ţigări pe zi. Chiar şi acum când mă gândesc, nu-mi vine să cred, ca şi cum ar fi vorba de un coşmar. Dar nu, este adevărat, Jacky bietul nu mai este aici. În plus, mi-e ciudă teribil pe mine. Mă simt vinovată. Trebuie că el mă urăşte. Nu m-am ocupat bine de el şi l-am trădat. El era bărbatul vieţii mele. Mă simţeam frumoasă când mă privea. Acceptam orice pentru a-l face fericit şi pentru a-i plăcea. Atunci, ne mai reuşind să trăiesc normal, să mă ocup de Lola şi să-mi gestionez serviciul, m-am întors la mama mea, cu care rupsesem legătura încă de la începutul sarcinii. Devenită bulimică, m-am îngrăşat 10 kilograme în şase luni. Înghit orice pentru a mă consola, fără să-mi fie foame.”

Povestea lui Geraldine chestionează patetic sentimentul iubirii. Ce este iubirea? Cum să înţelegem pasiunea, dragostea la prima vedere, aceste atracţii puternice care ne împing spre unii oameni fără să putem reflecta şi fără să ne putem controla? Ce anume face să mă apropii mai degrabă de acesta decât de acela? Pentru ce unii sunt atât de orbeşte atraşi, fascinaţi de persoane „cu probleme”, complicate, perturbate, adesea chiar malefice, şi de care le este apoi atât de greu să se desprindă? Cine vibrează, cine iubeşte, cine alege în mine şi pentru ce?

În acest caz, pentru ce Geraldine a decis să-l părăsească pe Steve, bărbat descris totuşi ca bun, inteligent, generos, pentru a se ataşa atât de puternic de Jacky, cu două zeci de ani mai în vârstă, care refuza să se angajeze faţă de ea şi să recunoască fructul seminţei lui, Lola?

„Nu era rău cu Steve. El era echilibrat, stabil. Provenea dintr-o familie convenabilă. Părinţii lui dădeau impresia că încă se iubesc chiar şi după treizeci şi cinci de ani de mariaj. Numai că eu mă simt uneori sufocată, dar mai ales inutilă, nefericită pentru că pot să-i aduc mare lucru, în pofida iubirii pe care mi-o arată. În schimb, de cum l-am întâlnit pe Jacky, am văzut imediat că era cineva care nu se simţea bine în pielea lui, marcat de o imensă şi tăcută tristeţe. Tatăl lui i-a abandonat, pe el, pe cele două surori ale lui şi pe mama lui, când el era foarte tânăr. Când eu l-am cunoscut, el tocmai fusese concediat de la întreprindere şi abandonat de soţie. Voiam să-i ofer iubirea mea şi să-l ajut să-şi găsească altă slujbă. Cu el mă simţeam utilă, necesară. Eram fericită să pot să-l consolez. Îmi dau seama acăm că încă de mică funcţionez aşa. De cum cuiva îi merge rău, eu sar în ajutorul lui. Totdeauna am fost atrasă de cei care sufăr. Simt compasiune pentru ei. Am nevoie să-i ajut, să mă fac utilă. Asta îmi face bine.”

Astfel, în fond, întâlnirea dintre doi oameni în sânul cuplului se sustrage voinţei conştiente a „adulţilor”. Ea se elaborează şi se decide, din contră, la nivelul inconştientelor, între băieţelul şi fetiţa din ei. Copilul interior este cel care, ca şi înger păzitor protector, îl orientează pe subiect spre întâlnirile constructive sau îl împinge, invers, ca fantomă persecutoare, pe căi fără ieşire, pe asamblări sado-masochiste şi autodistructive. Iubirea, prezentată ca o enigmă sau ca o misterioasă vibraţie de poeţii romantici şi de către filosofi, se supune totuşi unor mobile.

Aceasta înseamnă că nu Geraldine este cea care conduce cu adevărat dansul, alegând în toată libertatea şi în toată conştienţa „obiectele” sale de iubire, ci copilul ei interior. Ea nu se situează faţă de Jacky ca o femeie adultă, în orizontalitate de la egal la egal în aceeaşi generaţie. Ea joacă, pe de o parte, rolul de mamă, de terapeut, de infirmieră şi de asistentă socială, şi, pe de altă parte, pe cel de fetiţă în căutare de afecţiune şi de  consideraţie.

update orele 21:00

Iată de ce, tocmai, crezându-se inutilă, ea şi-a părăsit partenerul precedent, pe Steve. Acesta, bărbat aparent echilibrat, fără probleme mari, nu dorea de fapt să întreţină cu Geraldine decât legături adulte de iubire şi de sexualitate. El nu simţea nici o nevoie să se lase tratat matern ca un băieţel, nici să o înconjoare cu dragoste ca pe o fetiţă.

Pentru ce nu reuşea pacienta mea să întemeieze un cuplu sănătos, situându-se în funcţia şi pe locul ei de femeie? Ce s-a petrecut în copilăria ei? Ce scenariu inconştient a jucat ea cu cei doi bărbaţi?

„Părinţii mei au trebuit să divorţeze când eu aveam  7 ani. Spun „au trebuit” pentru că ei se iubeau puternic unul pe altul. Mama mea s-a decis să-l părăsească pe tatăl meu pentru că el devenise nebun, paranoic, maladiv de gelos, convins că el o înşela, mai ales de la naşterea mea. El era foarte violent, aproape să o omoare. Când eu aveam 4 ani, îmi amintesc foarte bine, într-o zi s-au certat în maşină. Tatăl meu s-a enervat şi a început să accelereze pentru a izbi vehiculul din faţă. Acesta s-a răsturnat pe o parte. Apoi în mijlocul tăblăriei şi al răniţilor, el a încercat să o stranguleze pe mama mea, deja mai mult sau mai puţin leşinată. Eu, sângerând la frunte şi la genunchi, îl imploram, urlând ca o nebună, să se oprească. Cu toate acestea, în pofida dezaprobării unanime a familiei, mama mea a acceptat să se reconcilieze cu el „pe pernă”. Ei au avut încă un copil, fratele meu, în speranţa de a restaura unirea lor crăpată. Nici această naştere nu a rezolvat nimic. Ei au trebuit să se despartă doi ani mai târziu. Tatăl meu a plecat lăsându-şi soţia cu cei doi copii pe care îi adora. El a reuşit să-şi refacă viaţa la puţin timp după aceea alături de o altă femeie divorţată. Îl vedeam rareori, o dată sau cel mult de două ori pe an. În schimb, mama mea nu şi-a revenit niciodată din această ruptură, refuzând să iubească un alt bărbat. Eu am crescut fără tatăl meu, mereu prezent totuşi în capul meu, cu o mamă adesea depresivă. Eu cred că ea suferea mai ales la gândul că tatăl meu a reuşit să se detaşeze de ea şi pentru că era mulţumit de noul lui cuplu, fără să traverseze scene de gelozie.”

Astfel, Geraldine a fost contaminată, di două motive, de culpabilitate şi de DIP. Ea a fost mai întâi victimă de carenţă afectivă din cauza absenţei reale a tatălui ei, dar mai ales a celei psihologice, a mamei sale, deprimată, ocupată, preocupată de turbulenţele vieţii ei sentimentale. Ea a asistat apoi, ca martor neputincios, la suferinţa părinţilor ei, la certurile lor, crezându-se vinovată de aceste comportări, pentru că s-a spus că ei se certau de la naşterea ei.

Mai târziu, devenită „adultă”, Geraldine se vede ajunsă din urmă de trecutul ei, de copilăria ei netrăită ca fetiţă, şi deci transformată în fantomă. Ea repetă de fapt cu Jacky acelaşi scenariu relaţional pe care l-a jucat odinioară cu mama sa: a-i îngriji depresia în calitate de copil terapeut, ca mamă a mamei sale, pentru ca aceasta, astfel restaurată, să-şi poată relua funcţia maternă hrănitoare acordându-i iubire şi atenţie. Sunt exact cele două roluri pe care ea le interpretează pentru iubitul ei , cel al bunei mame reconfortante şi cel al fetiţei ce aspiră la tandreţe şi la recunoaştere(recunoştinţă) în schimb. Această confuzie între „mamă” şi „iubit” o împiedică să-şi ocupe în mod sănătos adevăratul ei loc de adult, într-o legătură de iubire şi de sexualitate cu un bărbat pe care ea îl iubeşte, fondată pe reciprocitate şi alianţă.

Geraldine nu poate deci să-şi ia nici astăzi rolul de adultă, femeie, mare, autonomă, în măsura în care ea nu a fost mică, copil, neputând să trăiască deplin fuziunea cu mama sa la locul şi timpul cuvenit. Orice nevoie, orice etapă care a fost frustrată, sărită, avortată, departe de a dispărea, se transformă în fantomă, opunându-se expulzării subiectului în afara uterului. Ceea ce demonstrează limpede persistenţa la Geraldine, la vârsta „adultă”, a unui context infantil fuzional cu mama sa, este faptul că ea a decis să rupă brutal orice relaţie cu ea la naşterea fetiţei ei Lola. Nevoia de a rupe în mod duşmănos o legătură afectivă cu o persoană apropiată dovedeşte că nu suntem deloc separaţi de ea, diferenţiaţi, că ducem lipsă de reculul şi de distanţa necesare stabilirii unei comunicări sănătoase. Pentru acest motiv, nici o îndepărtare fizică, geografică, chiar dacă se măsoară în mii de kilometri, nu va putea să contribuie la tăierea cordonului ombilical psihologic. Eal riscă chiar în mod paradoxal să intensifice fuziunea mamă-copil cât şi codependenţa.

Din aceste raţiuni, eu simt o anume dificultate în a adera la dogma complexului lui Oedip, încă apărat cu religiozitate de mulţi psihanalişti. Această noţiune se inspiră din celebra tragedie greacă prezentată de Sofocle, în care  Laios caută să se debaraseze de progenitura lui ameninţătoare, Oedip, pentru a împiedica ca acesta să nu se căsătorească cu Iocasta, potrivit predicţiei oracolului din Delphi. După această teorie, micul băieţel, identificându-se cu tatăl lui, ar nutri o legătură erotică inconştientă pentru mamă, văzând un rival în tatăl lui şi dorind să-l suprime şi să-l înlocuiască în relaţia cu mama. De fapt, eu nu am auzit niciodată nici un pacient în clinică povestind ceva care să semene cu acest scenariu, chiar străduindu-mă să pătrund mesajul latent disimulat sub discursul manifest.

Eu nu cred aşadar că bărbatul şi femeia pot să se atragă unul pe altul fiind mişcaţi de renaşterea ataşamentelor oedipiene, sexuale, brutal incestuoase, de părintele de sex opus. Altfel spus, după părerea mea, alegându-şi partenerul, adultul nu nutreşte visul de a se uni cu tatăl sau cu mama sa, nici cu o imagine a acestora, fie că ea este conformă cu realitatea lor sau total opusă dacă ei s-au arătat a fi negativi. Micul om se branşează mai degrabă la nivelul inconştient nu numai de persoanele adulte ale părinţilor săi, ci de fetiţa sau de băieţelul fericit sau nefericit care au fost aceştia şi pe care ei îl ascund şi astăzi în ei. Plecând de aici, adevărata întâlnire, profundă, inconştientă, se situează în cuplu nu la nivelul adulţilor, care cred că s-au ales în mod liber unul pe altul, ci la cel al copiilor interiori, sub egida binefăcătoare a îngerului păzitor sau sub influenţa negativă a fantomei.

Astfel, fetiţa interioară ce orientează destinul lui Geraldine o împinge să se unească cu un iubit intermitent într-o relaţie de tip mamă-copil, cel îngrijit-cel care îngrijeşte, cu sens consolator, terapeutic. Geraldine proiectează asupra acestui bărbat, descris ca „nefericit”, o imagine nu sexuală, incestuoasă, oedipiană, ci pe cea a părinţilor ei suferinzi, singuri, divorţaţi, depresivi, în deznădejde. Într-un fel pe ei, sau mai exact pe copiii lor interiori, îşi propune Geraldine să-i îngrijească prin intermediul lui Jacky, în dublul rol al mamei şi al fetiţei, în detrimentul femeii adulte care este ea.

Bineînţeles, aceste două feţe de fetiţă şi de mamă fac parte integrantă din identitatea plurivalentă feminină. Aceasta, asemenea unui diamant cu multiple faţete, cuprinde în plus dimensiunile de soră, de prietenă, de iubită. Aceasta înseamnă că o femeie psihologic sănătoasă, după imaginea unui trandafir înflorit cu multe petale, este capabilă să dezvolte în relaţia ei cu  bărbatul ansamblul acestor cinci emanaţii în funcţie de dorinţe şi de circumstanţe. Esenţial este că nici una din aceste feţe să nu dispară, să nu rămână îngheţate, sau, invers, să nu îi invadează pe ceilalţi.

Ceea ce găsesc impresionant la Geraldine este mai ales relativ la profunda ei ambivalenţă afectivă. Latura ei de femeie adultă, deşi fragilă, o incită să trăiască fericită, să iubească, să prospere, dar, pe de altă parte, fetiţa vinovată din ea din cauza divorţului părinţilor ei caută să facă să avorteze această aspiraţie sub presiunea sentimentelor de nemerit şi de nevrednicie. Ea ajunge astfel să se autopedepsească privându-se în mod paradoxal de ceea ce se străduie să obţină, de ceea ce doreşte cel mai mult. „Cu cât mă lupt mai mult, cu atât mă afund mai mult sub apă”, spune Geraldine. Ea se aprinde de pasiune pentru o fiinţă cu care şansele de succes par cele mai slabe – dacă nu sunt chiar inexistente – decât cu precedentul ei partener pe care, în mod impulsiv şi fără să reflecteze prea mult, l-a abandonat. Este totuşi straniu faptul că, dublu orbită prin fibra ei maternă şi prin emotivitatea fetiţei din ea, ea nu a putut lua cunoştinţă de malignitatea acestui bărbat ce abuza de generozitatea ei. Cu siguranţă nu iubirea te face orb, ci fantoma scurtcircuitează raţiunea.

Ce este atunci o adevărată relaţie de iubire? Care ar fi caracteristicile unui „bun” cuplu? Există în fond două feluri de uniri, una copilărească şi cealaltă adultă. O relaţie de iubire care să merite cu adevărat acest calificativ este cea care se stabileşte între doi oameni purtaţi în mod esenţial de dorinţa gratuită, aceea de a comunia împreună, fizic şi psihologic, într-un context  de alianţă şi de respect al diferenţelor, la distanţă de emoţiile extreme.

…update 27 aprilie 2011…

Invers, o legătură şchioapă şi imatură se bazează pe nevoia vitală de a se simţi, datorită prezenţei celuilalt, iubit, viu, util şi recunoscut. Ea este destinată, asemenea unui medicament, să compenseze o lipsă afectivă, să astupe o spărtură identitară, să exorcizeze teama de a se simţi inutil şi abandonat.

În primul model, fiecare partener este capabil să existe singur, să se iubească pe el însuşi, să se gestioneze, în nume propriu, fără dependenţă parazitară, adică într-un mod psihic autonom. Fiind el însuşi, el nu reacţionează dramatic, nu se prăbuşeşte, nu-şi pierde vitalitatea, nici  raţiunea de a trăi în caz de îndepărtare, de separare sau chiar de pierdere a „obiectului” său de iubire. El ajunge astfel să se deschidă celuilalt, adult de asemenea, în deplină siguranţă, apreciind să fie iubit, acceptând să dea şi să primească. Nimeni nu „cade” de fapt niciodată din întâmplare peste alter egoul lui, dar fiecare este undeva atras fără ştirea lui de cel care este la acelaşi grad de evoluţie interioară. Altfel spus, când subiectul este invadat, acţionat şi manipulat de copilul lui interior nefericit, el „cade” în mod iterativ, ca şi cum i-ar atrage, peste oameni slabi, imaturi, răniţi de viaţă şi lipsiţi de coloană vertebrală, care necesită mai mult o infirmieră decât o parteneră. Nu este, bineînţeles, în nici un caz interzis ca cei doi din cuplu să se intra-ajutoreze, dar cu condiţia să nu se servească de celălalt sau de relaţie ca de o proteză sau pansament narcisic în iluzia de a putea şterge în mod magic nefericirea interioară. În plus, acest gen de uniune cu caracter pasional, puternic emoţional, situat undeva între faptul divers şi teatrul de bulevard, apare ca fiind foarte impregnat de ambivalenţe, de fuziuni, de rupturi, de gelozii, de rivalităţi şi de co-dependenţe sado-masochiste perverse. Nu ar fi posibil, evident, şi nici mai ales de dorit să concepem astăzi un cuplu nefondat pe iubire, cum era cazul în secolele trecute. Ar fi inimaginabil să constrângi un bărbat şi o femeie să coabiteze cu răceală ca doi colegi de muncă, fără afinităţi, fără afecţiune, fără ca ei să vibreze unul pentru altul. Numai iubirea singură, cu sau fără apă proaspătă, nu ajunge deloc pentru a construi un cuplu. Ea riscă chiar să se transforme în otravă dacă nu este, cât de cât, ponderată, încadrată, amortizată, limitată la un minim de luciditate adultă şi de raţiune. Cu atât mai mult cu cât iubirea – nu vorbesc despre dragostea la prima vedere care se năpusteşte asupra copiilor interiori – este rareori prezentă la începutul întâlnirii. Ea se edifică încet-încet, cu timpul, graţie co-naşterii, ca o casă, piatră cu piatră, ca un copil care creşte, ca o plantă care creşte. În cuplul infantil, compus din două fantome, fiecare are tendinţa să plutească pe un ocean de iluzii. El îşi reprezintă uniunea ca pe o bulă vătuită, plină, armonioasă, un eden matricial, lipsit prin esenţă de orice conflict, de orice neînţelegere şi de orice imperfecţiune. El nutreşte fantasma Marii Iubiri cu un companion  fără defecte, o fiinţă excepţională, împodobită cu toate virtuţile, frumuseţe, inteligenţă, bunătate, blândeţe, generozitate, şi mai ales dotat cu puterea magică de a-l satisface pe toate planurile realizându-i visele cele mai nebune, suprimând pentru el vidul şi plictisul, angoasa şi depresia.

Partenerul conjugal idealizat, minunat, perfect, şi pe care îl descrie de cum prezintă cea mai mică insuficienţă, nu este în definitiv la modul veritabil perceput, privit, estimat pentru ceea ce este el cu adevărat. Plasat într-o poziţie de mamă ideală, se cere mai degrabă de la el ca el să reprezinte şi să compenseze pe mama cea bună care îmbrăţişează şi protejează care a lipsit odinioară. În mod curios, cultura modernă recuperează şi glorifică această imagine, această fantasmă naivă, simplistă, emoţională, infantilă, matricială pe scurt, a cuplului, pe care ea o întreţine şi o insuflă în mod insidios bărbaţilor şi femeilor. Ea caută de fapt să facă credibilă posibilitatea – pe care ea o prezintă chiar ca pe un drept inalienabil – a unei fericiri în doi scutită de orice suferinţă, de orice neînţelegere şi de orice rea-înţelegere (surditate), scăldându-se în comprehensiune mutuală, armonie sexuală, înţelegere complice în toate domeniile cotidianului.

În loc să pondereze, să rectifice această viziune pur sentimentală şi imatură, ea devine complicea şi apărătoarea ei. Făcând să se bazeze cuplul pe singurul pilon al iubirii, ideologia actuală exaltă şi celebrează arhetipul copilului în braţele mamei lui, fuziune paşnică între două fiinţe purtate de graţie, dispreţuind totodată ideea unei construcţii efectuate cu răbdare de cei doi asociaţi, fiecare imperfect, confruntat cu limitele, lipsurile şi fragilităţile lui.

M-am întrebat adesea dacă prosperitatea şi posibilitatea hegemonică a acestei vocabule magice, „iubirea”, din discursul social nu avea drept misiune să disimuleze penuria ei de fapt, apariţia contrariului ei chiar. Acest cuvânt tocit, utilizat în exces, ascunde sau compensează fără îndoială la nivelul realităţii cotidiene multiplicarea egoismelor, a incomprehensiunilor şi a intoleranţelor reciproce din sânul societăţii, a întreprinderii, a familiei şi a cuplului. Nu se vorbeşte în mod exagerat despre ceva sau despre cineva decât pentru că acesta lipseşte. Adevărul  este tăcere! În orice caz, noţiunea unei iubiri-cult, idolatrizată, prezidând singură la naşterea şi la longevitatea cuplului, într-un cer albastru azur degajat de orice nor, va risca puternic, în mod paradoxal, să sperie nu doar un bărbat sau o femeie, descurajându-i de a se angaja într-o asemenea epopee, deja prin esenţă complexă. Maladia „dezlegării”, care bântuie de câteva decenii şi care se traduce printr-un număr crescând de celibatari, de divorţaţi şi de „cupluri intermitente”, care nu se întâlnesc decât cu ocazia week-end-urilor şi a vacanţelor, poate fi o dovadă în acest sens.

Cât despre sexualitate, în mod abuziv prezentată în zilele noastre ca un panaceu garantat al armoniei şi al stabilităţii, ea reflectă de asemenea, atunci când este practicată la modul adictiv şi pervers, cu o năzuinţă anxiolitică şi antidepresivă, nevoia infantilă de alintări şi de tandreţe.

Este urgent să ne înhămăm la a dezafectiva (desaffectiver) cât de cât relaţia încordată dintre bărbat şi femeie. Aceasta ar permite degajarea cuplului de puterea copilului interior, legat de mâini şi de picioare de fantomă, şi angajarea pe calea de a deveni adult, îndeplinind doliul după mama pe care nu am avut-o. Poate că, după toate acestea, materialul esenţial pentru formarea cuplului, soclul pe care cele două sexe se asociază, este Celălalt, de dincolo de iubire. Este într-adevăr terţul, această liniuţă de unire care separă şi reuneşte, un proiect, o cauză, o valoare, un principiu federator, care să fie capabil să-i transcendă şi să-i sprijine din exterior pentru a-i salva din duo. Nu putem fi doi decât dacă suntem trei! Nu dorim de fapt niciodată ceva sau pe cineva în absolut, numai pentru ceea ce este. Orice dorinţă este dorinţă a dorinţei aşa cum orice iubire este iubire a iubirii. Numai această cutare va putea ţine elanul vieţii viu, stimulând dorinţa de a merge împreună, a se împlini, după cum omida se preschimbă în fluture.

Sursa: Fragmente traduse din volumul:
Moussa Nabati – Guérir son enfant intérieur,
Fayard, 2008, Traducere în româneste Viorica Juncan.

Multumiri pentru aceasta traducere formidabila!

6 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Robert Chiritoiu spune:

    Fie primit!! Multumim!!🙏🏼

    Apreciat de 1 persoană

  2. Razvan spune:

    Un articol ce starneste un in-sight puternic. Lumea ascunsa a copilului interior este un mister care trebuie dezvaluit pentru a vedea realitatea.
    Multumesc,

    Apreciat de 1 persoană

  3. Vindecarea copilului interior inseamna libertate si bucuria sufletului. Cum sa nu impartasesc, cum sa nu particip… ❤

    Apreciază

  4. mitu aurelian spune:

    Acest material, nu se mai deschide!Este interesant… dar..Se poate remedia?Multumesc cu recunostinta!Aurelian

    Apreciază

  5. Intrati direct pe site. Articolul nu are nici o problema: https://karyn.blog/2019/05/12/vindecarea-copilului-interior/

    Cu drag

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.