Ia o mica pauza si citeste aceste randuri, fie ca esti sau nu un cautator de sens. Sufletul tau va recunoaste intotdeuna adevarul. Al meu l-a recunoscut. Sunt un cautator de sens. Si cred, descoperind din ce in ce mai multi cautatori de sens ca vietile noastre seamana. Doar suntem cu totii picaturi intr-un imens ocean, ceea ce ne permite, cand suntem pe deplin constienti, sa simtim valul, sa simtim marele ocean. Prefer sa scriu mai putin si sa lucrez mai mult. Asa ca am sa va las sa lecturati acest fragment:

„Cât de mult mi-a lipist încrederea în mine însumi! Poate că am avut-o în primii ani de viaţă, dar e normal să nu-mi amintesc. Am avut încredere, timp de patruzeci de ani, în ego-ul pe care a trebuit să îl construiesc ca să mă apăr de lume, chiar de persoanele care spuneau că mă iubesc, căci intuiam că doreau, în realitate, înfrângerea mea şi eşecul meu. A trebuit să îmi construiesc un anumit tip de personalitate ca să nu mai sufăr când mă simţeam singur, când nu puteam să comunic cu cineva, când nu mă simţeam iubit.

Iată. Nu m-am simţit niciodată iubit. Dorit. Oricine a venit în contact cu mine a simţit acest lucru, l-a perceput. Şi îl percepe în continuare. Simte asta.

Nu am putut să am niciodată o discuţie normală cu părinţii mei de origine. Ori tăcere ori violenţă. In aceste condiţii, copilul creşte slab. Nu învaţă să ia decizii, să aleagă. Nu va fi în stare să spună nu. Nu va reuşi să impună limite altcuiva. Pentru că nu-şi cunoaşte limitele. Va suporta pasiv până când va exploda, în accese de mânie. Nu va cunoaşte siguranţa interioară. Nu va avea siguranţă de sine. Că există. Nici nu se va simţi demn să trăiască.

Pentru aceste persoane este mai dificil să îşi descopere propria vocaţie, misiunea pentru care au venit pe pământ, dar va fi posibil şi pentru ele.  Eu sunt un exemplu. Totul este posibil, să nu uităm niciodată acest lucru. Cu ajutorul lui Dumnezeu.

Oricum, a te încrede în tine însuţi înseamnă a te încrede, în primul rând, în propriile intuiţii. Când suntem obişnuiţi să trăim orientaţi către spiritualitate ne adresăm întotdeauna inimii pentru a lua decizii. Inima noastră simte mai mult decât mintea, şi în profunzime.

Cu siguranţă, dacă avem dificultăţi în a ne încrede în noi înşine, cu greu ne vom putea orienta către noi înşine. Să locuim în noi înşine. In aceste condiţii, suntem tentaţi să ţinem deschise mai multe posibilităţi, oportunităţi, dar, neavând rădăcini, vom ajunge să ne pierdem definitiv pe noi înşine.Identitatea noastră autentică. Cea pe care o aveam în copilărie.

Pentru a intra pe un drum de psihospiritualitate, în căutarea adevăratului scop pentru care am venit pe acest pământ, trebuie aşadar să ne oprim. Să poposim în propria noastră inimă. Pentru cei care, asemenea nouă, ştiu că nu s-au născut din întâmplare, ci dintr-o alegere, totul se schimbă. In interiorul unei astfel de viziuni, suntem întotdeauna liberi să alegem, în fiecare moment.

Nu vom mai putea să spunem niciodată că suntem condiţionaţi fără speranţă. Nu ne vom mai putea crea iluzia că suntem victime ale situaţiilor sau ale alegerilor greşite făcute în trecut. Totul este posibil, cu voia noastră. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu.

Viaţa este mult mai misterioasă decât credem. Cu adevărat totul se poate schimba în viaţa noastră. Vă asigur. Noi nu putem controla evenimentele, noi nu putem şi nu ar trebui să ne programăm vieţile. Trebuie să ne încredinţăm în mai mare măsură intuiţiilor noastre. Să ne încredem în ce simte inima.

In cele din urmă, trebuie să ştim să luăm decizii chiar şi împotriva opiniei anturajului nostru, trebuie să ştim să mergem împotriva curentului, împotriva părerii comune a oamenilor şi să ne urmăm flerul, intuiţia. Sufletul nostru.

Cum de nu m-am gândit, timp de atâţia ani, la mine ca la o fiinţă cu un scop, cu un proiect, sigur de realizarea lui? Răspunsul este, desigur, complex. Au existat foarte mulţi factori, însă, în mod sigur, cred că mi-am pierdut încrederea în mine însumi. Mai ales în posibilitatea de a îndeplini vise. (A aparut separarea de Dumnezeu prin lipsa increderii totale in El)

Am fost asaltat de gânduri negative şi le-am dat voie să se cuibărească în capul meu şi în inima mea. Dacă mă gândesc la acea perioadă de boală, revăd persoanele care mă înconjurau, cu care trăiam… Acum în­ţeleg că multe erau persoane nepotrivite, negativiste, slabe, bolnave şi ele. Fără speranţă. Fără proiecte. Fără misiuni profunde de realizat. Imi amintesc, în primul rând, gândurile care îmi năpădeau mintea şi inima.

Acum înţeleg că erau gânduri negative, distructive. Cum m-aş fi putut gândi la visele mele când întreg câmpul meu perceptiv era dominat, ba chiar constituit, de simboluri dictate de pesimism, de resentiment, de teamă? Am început să regret că nu mai puteam locui în apartamentul meu cu vedere la lac pe care l-am vândut în  pierdere, când eram deprimat, fără să-mi dau seama ce fac; mă simţeam un ratat; fără o casă, mi-am dat seama ce înseamnă să trăieşti, la peste patruzeci de ani, fără un punct de referinţă sigur, fără rădăcini, găzduit de prieteni sau trăind în locuinţe temporare, la întâmplare. Am început să am concepţii foarte negative despre mine; mă simţeam tot mai singur, abandonat…; s-au abătut din nou asupra mea sentimentul abandonului încercat în copilărie, faptul că nu m-am căsătorit, apoi sentimentul de furie, resentimentele faţă de lume, faţă de viaţă, faţă de ceilalţi, nedreptăţile, trădările, falsele prietenii…

Toate aceste gânduri, acum înţeleg, îmi storceau energia, vitalitatea, dorinţa de a trăi… Trebuia doar să caut să Supravieţuiesc, nicidecum să îmi urmez visele… şi greşeam din nou. Căci energia nu se iroseşte atunci când încerci să îţi urmăreşti şi să îţi realizezi visele, ci se iroseşte tocmai atunci când încercăm să trăim o viaţă ştearsă, sub nivelul potenţialului nostru, doar ţinându-ne la suprafaţă, fără să riscăm nimic, fără să mergem împotriva curentului sau a voinţei celor de lângă noi, acceptând să vedem cum mor, încet-încet, visele noastre. Şi, în timp ce visele se destramă, se destramă şi viaţa noastră, vitalitatea noastră, energia noastră, creativitatea, moare raţiunea pentru care am venit pe acest pământ.

Pentru a pune capăt acestei coborâri în infern, trebuie să pui capăt gândurilor negative!

Trebuie să înveţi, aşa cum eu am învăţat pe pielea mea, că nu trebuie să laşi să se cuibărească în capul şi în inima ta gânduri distructive. Că dacă nu le alungi imediat, îţi mănâncă din energia vitală, îţi sorb viaţa, ucid creativitatea. Îndată ce vin, şi din când în când îşi fac apariţia în minte şi în trup, căci aşa este construit omul, în urma păcatului originar, alungă-le!

Dă-le afară din casa ta! Nu rămâne agăţat de ele! Inlocuieşte-le imediat cu visele tale!

Refă conexiunea cu scopul tău profund, cu motivul pentru care ai venit pe acest pământ şi, mai ales, îndreaptă-te către ceea ce ţie îţi place să faci, către talentele tale; mergi în locurile în care te simţi fericit, în pace cu tine însuţi; stai în preajma persoanelor care îşi realizează visele, persoane pozitive, pline de adevărata energie vitală, nu în preajma celor care sunt vii doar în aparenţă, dar care, în realitate, se simt vii deoarece călătoresc, deoarece posedă o casă frumoasă, merg la petreceri, fac sex, au o carieră de invidiat…

Eu vorbesc despre viaţa spirituală. Vorbesc despre acele persoane care rămân în contact real cu Dumnezeu.

Când le întâlneşti, le simţi, le recunoşti…, sunt mature, conştiente, văd esenţa, nu depind de părinţi, de trecut, de modele de moment… Sunt în mod autentic umane!

Când oamenii sunt departe de Dumnezeu, de Creatorul lor, îşi irosesc întreaga energie, deoarece, departe fiind de Dumnezeu, de Duhul Sfânt, de sursa vitalităţii lor, cred că îşi pot fi suficienţi lor înşişi. Cred că se pot descurca singuri. Iată de ce nu cred în realizarea viselor lor, în realizarea miracolelor. Deoarece cred că ei le fac! Dar noi, oamenii, nu suntem în stare de nimic fără Dumnezeu.

In acest secol, oamenii sunt sfătuiţi de psihologii la modă sa se descurce singuri, să creadă în puterea voinţei proprii, a inteligenţei proprii. Eu nu am spus niciodată că visele proprii se realizează doar prin voinţă! Se realizează fiind în contact cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeu, prin rugăciune.

Dumnezeu, revărsând asupra ta Duhul Sfânt, duce la împlinire visul tău, scopul tău, proiectul tău de viaţă. Gândurile noastre trebuie să fie îndreptate în permanenţă către Dumnezeu, în timpul zilei, la muncă, acasă…, peste tot. Acum, când ştii cât de mare este puterea gândurilor noastre pentru a ne schimba vieţile, nu cred că vei mai permite vreodată ca ceva din exterior să îţi transmită griji, nelinişti, angoase sau, mai exact, nu vei mai permite ca toate aceste lucruri să îţi influenţeze sistemul de gândire.

Dacă începem să pătrundem într-o mentalitate psihospirituală, dacă tindem să realizăm cu determinare scopul profund al vieţii noastre, dacă ne încredem în Domnul care ne susţine în urmarea şi atingerea obiectivelor, el ne trimite persoane şi lucruri care ne vor însoţi pe acest drum.

Prin coincidenţe, pe care eu le numesc sfinte, deoarece vin de la Dumnezeu, noi venim în contact cu informaţii, ne regăsim în situaţii, întâlnim persoane care ne vor fi de folos pentru a ne atinge scopurile pe care ni le-am fixat anterior.

De acum înainte trebuie să ştim să interpretăm ceea ce ni se întâmplă deoarece am putea să nu recunoaştem o persoană, un eveniment care, în realitate, ne-au fost trimise în cale pentru a ne ajuta. Coincidenţele sfinte ajung să ducă la bun sfârşit ceea ce noi ne dorim cu hotărâre în mintea noastră şi în inima noastră. Uneori, poate fi lectura unei cărţi, vizionarea unui film, ascultarea unui fragment muzical… Eu cred în minuni. Cred în îngerii Păzitori.

Prin urmare, chiar şi când mi se întâmplă să dau peste un obstacol, o întârziere neprevăzută, am învăţat să nu blestem… ci să fiu atent la ceea ce se întâmplă din cauza acelui obstacol, a acelei întârzieri. Mi-am schimbat mentalitatea.

Nu mai am o viziune liniară, raţională asupra realităţii. Caut să folosesc mai mult intuiţia, sunt atent la complexita­tea elementelor care alcătuiesc o situaţie, întâlnirea cu o persoană… Am învăţat să rămân impasibil, netulburat, în faţa a ceea ce mi se întâmplă. Am învăţat să îmi ascult inima.

Dacă mintea îmi spune să părăsesc o persoană, dar inima îmi spune că nu vrea să o părăsească…, rămân cu acea persoană. Dacă, în mod raţional, trebuie să merg într-un loc unde, în mod misterios, inima mea nu vrea să meargă…, nu merg.

Nu mai acţionez în viaţa mea lăsânduA-mă condus de norme, străduindu-mă din greu sau depunând mari eforturi. Am înţeles că nu sunt doar eu în viaţa mea, există Dumnezeu care mă asistă cu îngerii lui Păzitori, cu Duhul Sfanţ, am învăţat că nu sunt niciodată singur, dimpotrivă, sunt în contact cu diferite prezenţe spirituale, chiar dacă ele sunt invizibile. Şi toate participă împreună cu mine la atingerea scopului prestabilit şi atât de dorit.

In prezent, mă simt înconjurat de o reţea de sensuri şi semnificaţii care fac să se întâmple, aproape cu naturaleţe, cu gratuitate, cu simplitate, lucrurile la care mă gândeam intens. Până şi timpul, momentul a fost înscris undeva, în cer, pentru tine.

Adesea, ne întrebăm cum de am întâlnit o anumită persoană tocmai în acel moment din viaţa noastră care nouă ni se pare nepotrivit… în schimb, după ceva timp, pot trece chiar şi ani, cu mintea limpede, înţelegem că acea persoana trebuia să apară în viaţa noastră exact în acel moment şi în acel mod. Trăim într-un univers misterios.   Totul contribuie la a ne ajuta să atingem fericirea. Nimic nu are loc la întâmplare.

In această călătorie spirituală, nu există timpi morţi, întâlniri inutile, greşeli, erori…, totul foloseşte la ceva. Pentru a creşte în înţelegerea şi în respectul faţă de Dumnezeu. Pentru a atinge scopul pentru care am venit pe acest pământ. Sigur depinde de noi. Dumnezeu ne lasă liberi.

Nu aş vrea ca aceste cuvinte, spuse mai sus, să vă împingă într-o stare de fatalism, de inerţie, de apatie…, ca şi cum ceea ce trebuie să se întâmple oricum se va întâmpla şi fără contribuţia mea. Ei bine, nu. Implicarea noastră este indispensabilă. Gândurile noastre sunt de neînlocuit.

Dacă, de exemplu, permitem gândurilor negative să domine asupra celor pozitive, cădem în depresie, cum mi s-a întâmplat mie… Dacă rămânem mereu închişi în casă fără să ne mişcăm deloc, va fi dificil să ne atingem obiectivele Prestabilite. Cred că mulţi dintre noi sunt în această situaţie. Pretind ca Dumnezeu să îi ajute mult, dar, în realitate, nu fac nimic pentru a-i permite lui Dumnezeu să îi ajute.

La fel se întâmplă cu relele intenţii.Dumnezeu nu permite ca răul să învingă asupra binelui. Niciodată. Am cunoscut mulţi fondatori, de-a lungul existenţei mele. Dar am văzut, deopotrivă, multe fundaţii, multe opere, multe comunităţi care au eşuat… De ce ? Probabil era ceva ce nu funcţiona la nivel spiritual. Când cineva îşi propune să construiască ceva, să constituie societăţi, fundaţii, asociaţii, ar trebui întotdeauna să se roage şi să invoce protecţia Sfintei Treimi: Tatăl, Iisus Cristos şi Duhul Sfânt.

Eu spun mereu: să facem orice şi dacă este o lucrare plăcută lui Dumnezeu, va dura şi va avea succes, dacă nu, va înceta. De exemplu, este dificil ca o lucrare făcută de oameni al căror unic obiectiv este acela de a face bani, să poată supravieţui mult timp. Aceasta este întrebarea pe care adesea şi-o pun mulţi dintre noi, pe acest drum al creşterii psihospirituale.

Adesea, suntem împărţiţi între numeroase alternati­ve, uneori suntem confuzi, alteori nu ştim ce ne dorim cu adevărat. Ei bine, închide ochii şi gândeşte-te că vei muri peste trei zile! Concentrează-te cu adevărat! Şi vei vedea în abisul din ochii tăi locul pe care ai vrea să îl vezi înainte de a muri, persoana sau persoanele pe care ai dori să le îmbrăţişezi ultima dată. Ai văzut?

Această strategie simplă, banală, pe care o folosesc mereu în seminariile mele, îţi arată clar, şi în mod esenţial, practic, ceea ce doreşti. Fă la fel şi când te gândeşti la munca pe care ţi-ai dori-o cu adevărat.

Dă-ţi, în imaginaţie, un an sau trei ani înainte de a muri Şi— închide ochii. Unde te vezi? Ce te vezi făcând? Iată, ceea ce apare este ocupaţia ta preferată. Eu voiam să fiu scriitor, de copil.

Desigur că nu puteam să spun alor mei, dat fiind că ei nu voiau să-mi închei nici măcar studiile obligatorii. In plus, trăiam într-un mic sat de ţară unde nu puteai avea întâlniri cu persoane interesante. Din păcate, nu am avut niciun maestru. Nimeni nu mi-a fost îndrumător.

Erau cărţile din biblioteca parohiei… De când am început să citesc, pe la cinci sau şase ani, am avut o pasiune pentru cărţi, le-am iubit, au devenit adevăraţii mei maeştri… de atunci, cu peste patruzeci de ani în urmă! Gândiţi-vă câte cărţi am citit. Intotdeauna, mai ales în adolescenţă, cărţile au fost maeştrii mei, îndrumătorii mei spirituali. Şi au fost cu adevărat.

Şi totuşi, când a venit timpul să caut de muncă, chiar ca scriitor, nu am avut curajul să o fac. Am ascultat vocea bunului simţ care îmi spunea că a scrie cărţi nu a dat niciodată de mâncare cuiva în Italia. Era adevărat şi mai este şi astăzi aşa.

Şi atunci, îmi amintesc bine, am mers să muncesc într-o societate comercială germană, tot din simţul datoriei, spirit de sacrificiu, cum se spune. Astfel, au început stările de greaţă, voma, durerea de cap, leşinuri, scăderea poftei de mâncare… Şi nu dădeam randament la muncă, nu eram productiv. A durat trei sau şase luni, nu-mi mai amintesc, perioada mea de muncitor angajat. Acea experienţă mi-a dat o mare lecţie.

Nu eram potrivit pentru muncile de angajat şi pentru slujbele administrative sau, oricum, reci, aseptice, care nu servesc creşterii umane, şi nici nu eram potrivit pentru responsabilităţi ce nu aveau de-a face în vreun fel cu adevărul, cu dreptatea. Era evident că altele erau înzestrările mele.

Aşadar, am încetat, nu din trufie sau din mândrie sau din incapacitatea de a accepta autoritatea, ci întrucât darurile mele, imensele mele resurse umane, inteligenţa vie, marea luciditate intelectuală, rapiditatea extremă a gândurilor, personalitatea magnetică, nu puteau fi valorizate în acel tip de muncă, şi nici nu se cereau. Şi atunci ce puteam să fac, după ce am exclus din joc, din motive economice, cariera de scriitor, dacă nu o profesie care să aibă în centru omul? Eram potrivit pentru psihologie. Mă simţeam atras în primul rând către psihoterapie. Nu eram doar potrivit, am simţit-o ca pe o misiune, ca pe o vocaţie. Să îngrijesc. Să vindec persoanele.

Şi Domnul mi-a fost în permanenţă aproape…, aşa de mult că am desfăşurat cu mare succes această profesie. Când continuăm să facem o muncă care nu este a noastră, nu numai că ne facem rău nouă înşine, dar întreaga umanitate este privată de o contribuţie ulterioară de creativitate, de vitalitate, de energie. Şi nu răspundem proiectului pe care Dumnezeu îl are pentru noi.

Căci dacă el ne-a trimis pe pământ cu anumite înzestrări, se aşteaptă de la noi realizarea misiunii încredinţate şi pentru care sunt necesare acele daruri şi persoana noastră, sufletul nostru. Şi nimeni altcineva. Incredibil, nu?

A şti că fiecare dintre noi a fost adus în lume pentru a îndeplini o sarcină precisă, personală, specifică, pe care nimeni altcineva nu o poate duce la împlinire atât de perfect, atât de bine, nu vă umple de demnitate, de mândria de a vă fi născut, de a fi fii adoptivi ai lui Dumnezeu? Nu vă dă forţa, oriunde aţi fi în acest moment, când mă citiţi, cu orice persoană aţi trăi, oricare ar fi munca pe care o desfăşuraţi, să vă schimbaţi, să vă treziţii. Oricare ar fi preţul. Şi să vă urmaţi steaua, misiunea pentru care aţi fost chemaţi pe pământ?

Şi nu vă simţiţi inima plină de recunoştinţă faţă de Tatăl care v-a îngăduit să vă naşteţi şi să trăiţi? Care vă dă voie să vă duceţi la capăt misiunea? A IEŞI DIN IGNORANŢĂ PENTRU A CĂUTA UN SENS

Astfel i-am numit: cei conştienţi, căutătorii de sens. De-a lungul existenţei mele pământeşti şi profe­sionale, am observat că doar prin conştientizare, prin căutarea continuă şi constantă a sensului profund a cine suntem noi înşine, a persoanelor pe care le întâlnim, a lucrurilor care ne înconjoară, se poate reduce la minim gradul de nevroză personală.

Nu este suficient să citim Evanghelia, Sfintele Scripturi, să mergem la Sfânta Liturghie duminica sau să fim creştini sau catolici în mod teoretic. Cine se află cu adevărat pe un drum de creştere psihospirituală, ştie că trebuie să transforme stilurile de viaţă, comportamentele, atitudinile care nu mai sunt vii, deşi poate sigure, aducătoare de linişte, construite pentru a supravieţui, dar inutile pentru a creşte în spiritualitate, în adevăr şi dreptate, în înţelepciune.

„Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine. Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu este vrednic de mine. Cine ţine la viaţă, o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi” (Mt 10, 37-39).

Dacă ne ţinem strânşi de eul nostru, de ataşamentele noastre lumeşti egoiste, suntem destinaţi să trăim suferind în mod înfiorător. Doar conştientizarea la care se ajunge prin căutarea continuă a adevăratului sens al existenţei noastre ne conduce să credem în Cristos ca vindecător, să credem în valoarea sa de adevăr, de cale, de viaţă, care ne eliberează de nevrozele noastre, de bolile noastre psihice, fizice şi spirituale. Cristos, spune Evanghelia după loan, este calea, adevărul şi viaţa pentru fiecare dintre noi. Pentru fiecare fiinţă umană.

„Isus i-a spus: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă mă cunoaşteţi pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut” (In 14,6-7).

Psihospiritualitatea are drept ţel eliberarea bărbaţilor şi a femeilor de orice formă de închisoare, de sclavie psihospirituală; se preocupă şi de conştientizarea întregii umanităţii. Să o facă să iasă din ignoranţă. Din ignoranţa de a nu şti cum să trăiască cu adevărat, de a nu şti să dea sensul şi semnificaţia juste propriei existenţe pe pământ. Adesea oamenii nu vor să ştie.

Dumnezeul nostru ne vrea autentici! Ne vrea adevăraţi! Sănătoşi. Conştienţi.

Nu cred într-o sfinţenie bolnavă. Şi nu am crezut niciodată.”

Sursa :Fragmente din volumul: Valerio Albisetti– DEVINO CEEA CE ESTI Traducere: Geanina Tivdă, Editura PAULINE, BUCURESTI