„In opoziţie cu imaginea des vehiculată a iubirii romantice, într-o relaţie acţionează şi alte forţe. In iubirea romantică partenerii sunt, într-o oarecare măsură, contopiţi unul în celălalt. Contopit înseamnă aici a nu mai vedea nimic. Relaţia dintre cei doi este atât de exclusivă, încât tot ce este în jur este eliminat. Iubirea romantică nu rezistă timp îndelungat pentru că acest câmp înconjurător îşi face simţită prezenţa cât de curând.

Fiecare sistem familial are un destin propriu şi este caracterizat de o anumită dezordine. Dezordinea apare atunci când cei ce aparţin sistemului nu sunt recunoscuţi, în totalitate, ca ţinând de acesta. In acest caz, persoanele nerecunoscute exercită presiune cu scopul de a fi recunoscute. Sub presiunea acestui câmp, un copil îl va reprezenta, ulterior, pe cel care a fost exclus, fără a fi conştient de aceasta. Uneori este exclus un partener al unuia dintre părinţi sau bunici, de exemplu pentru că a murit. Alteori e vorba de o femeie care a murit în perioada lăuziei. Astfel de persoane nu mai sunt acceptate în sistem, adesea datorită spaimei pe care soarta lor o provoacă. Dar toţi aceştia se vor face resimţiţi ulterior, prin intermediul unui copil. Copilul nu ştie însă că este „posedat” de ceva, că este captiv în destinul unei alte persoane.

Când această problemă a excluderii cuiva rămâne nerezolvată în cadrul unei familii, copilul nostru, odată matur, va căuta inconştient un partener care să-l ajute, pe el şi pe familia sa, la dezlegarea acestei probleme.

Astfel sistemul unei femei caută, prin intermediul ei, să- şi rezolve o problemă în sistemul unui bărbat. Uneori şi reciproc. Bărbatul şi sistemul său caută să-şi rezolve problema prin intermediul femeii şi al sistemului ei. Astfel se realizează o comuniune a destinului, în care fiecare partener caută la celălalt dezlegarea propriilor probleme.

A evolua înseamnă a te extinde. Cine evoluează e nevoit să preia ceva din afară. El evoluează prin ceea ce, iniţial, era în afara lui. Preluând în interior acest ceva, evoluează cu ajutorul lui.

Un bărbat înţelege puţin despre o femeie. Aţi cunoscut vreun bărbat care să cunoască efectiv ceva la o femeie? Aţi întâlnit vreo femeie care să afirme „Partenerul meu mă înţelege”? Şi reciproc, bineînţeles. Femeile nu înţeleg prea multe despre bărbaţi. Altminteri nu ar încerca mereu să îi schimbe. Astfel, când un bărbat şi o femeie se întâlnesc, fiecare intră în contact cu ceva străin, ceva din afară, care nu le aparţine,ceva ce nu înţeleg, dar de care au totuşi nevoie. Bărbatul are nevoie de femeie. Cum ar fi altfel bărbat? Fără femeie el nu este bărbat. La fel, femeia are nevoie de bărbat. Femeia devine femeie doar printr-un bărbat. Altminteri cum? Tot ce o caracterizează în prealabil e doar ceva provizoriu. Iată aşadar cum se întâlnesc două entităţi diferite. Se completează reciproc fără a se înţelege în profunzime. Din aceasta rezultă o tensiune permanentă într-o relaţie de cuplu. Bărbatul se minunează mereu de femeia lui şi aceasta de bărbatul ei. Asta face ca relaţia de cuplu să rămână vie.

In clipa în care o întâlneşte pe femeie, bărbatul recunoaşte că nu este complet. Trebuie să renunţe la ceva din convingerea că el, ca bărbat, este, prin el însuşi, un om desăvârşit. La fel şi femeia. Când întâlneşte un bărbat, observă că a fi femeie nu este totul. Mai e nevoie şi de altceva. Trebuie să renunţe la convingerea că numai ea este întruchiparea valabilă a ceea ce este omenesc. Căci, dintr-o dată, are în faţa ochilor ceva cu totul diferit, dar la fel de valabil. Şi bărbatul şi femeia sunt omeneşte valabili, dar totuşi diferiţi. Prin recunoaşterea acestui lucru ambii renunţă la convingerile anterioare şi devin mai umili. Asta înseamnă că îşi recunosc propriile nevoi. Când recunosc lucrul acesta, unul în faţa altuia, înseamnă că devin mai bogaţi unul prin celălalt. Şi în felul acesta evoluează amândoi.

A evolua înseamnă: „primesc în mine ceva ce îmi era străin până acum şi care mă provoacă să îmi lepăd aroganţa”. Femeia şi bărbatul îşi datorează asta reciproc. Şi astfel evoluează. Asta înseamnă evoluţie.

La asta se adăugă faptul că bărbatul şi femeia provin, fiecare, dintr-o altă familie. Aceste familii sunt diferite. Uneori bărbatul desconsideră familia femeii şi femeia familia bărbatului. Fiecare îşi spune în sinea lui: „Familia mea e mai bună”. Asta din cauza faptului că suntem legaţi de propria noastră familie şi pentru noi ea este cea mai bună. Şi e normal să fie aşa. Altminteri nu am putea supravieţui. Dar cele două familii sunt diferite una de cealaltă. Aşa cum bărbatul este valabil din punct de vedere uman, fără a fi totuşi femeie, iar femeia este la fel, fără a fi totuşi bărbat, şi familiile lor sunt valabile, chiar dacă diferite. Cu toate acestea, fiecare trebuie să recunoască faptul că familia celuilalt are aceeaşi valoare cu a sa. Şi prin asta cedează ceva. Aşa cum bărbatul cedează ceva din convingerea sa iniţială de a fi numai el o fiinţă umană valabilă, cedează şi din pretenţia că familia sa este singura valabilă. La fel şi pentru femeie. Ambii primesc în ei înşişi ceva diferit şi astfel evoluează.

Cât de important e lucrul acesta reiese din situaţia în care cuplul are copii şi trebuie să hotărască cum îi va creşte. Aici apare uneori o competiţie între valorile familiale ale unuia şi ale altuia. Şi în acest caz fiecare trebuie să cedeze câte ceva. In felul acesta vor găsi ceva comun, pe un plan superior, ceva mai cuprinzător decât ideea iniţială a fiecăruia despre ceea ce este valabil în educaţia unui copil. Aceasta înseamnă iarăşi evoluţie.

Doar când relaţia cu mama se desăvârşeşte, când primim de la aceasta, cu toată inima, ceea ce are ea de dăruit, vom fi pregătiţi pentru o relaţie de cuplu. Lucrurile stau întocmai şi în relaţia cu tatăl. Cine nu îşi apropie părinţii, nu îşi poate apropia vreun partener. Multe probleme într-o relaţie apar din faptul că unul sau ambii parteneri nu trăiesc împăcaţi cu părinţii, într-o strânsă legătură ce implică atenţie şi dăruire însoţită de recunoştinţă.

Când fiecare dintre parteneri se află în relaţie cu mama sa, amândoi vor fi fericiţi. Mulţi oameni sunt singuri. Mulţi bărbaţi şi multe femei sunt singuri/e. Ei bine, eu mi-am formulat descoperirea referitoare la această problemă într-o singură frază: „fără mamă înseamnă fără partener.” Multe femei îşi spun: în sfârşit îmi doresc un bărbat. Dar lucrurile nu merg aşa. O femeie trebuie mai întâi să o aibă pe mamă şi abia apoi obţine un bărbat. Fără mamă înseamnă fără bărbat. Asta e valabil şi pentru bărbat. Căci multe femei tind să le înlocuiască pe mamele bărbaţilor lor încercând astfel să-i facă pe aceştia fericiţi. Dar ştim cu toţii ce consecinţe decurg de aici. Astfel, principalul drum spre fericire îl constituie păstrarea legăturii cu rădăcinile noastre pentru ca, pornind de aici, să putem evolua şi să fim fericiţi.

Am primit-o pe mamă, şi anume în întregul, ei în inima mea. Miraculos e faptul că toate lucrurile pe care aveam să i le reproşez şi despre care i-aş fi spus că puteau decurge mai bine, au rămas în afară. Când luăm pe mama şi pe tata în inima noastră, aşa cum sunt, ei rămân în întregime acolo, dar fără acele lucruri faţă de care am fi avut ceva să le reproşăm. Este o experienţă frumoasă. „Tot ce mi-ai daruit primesc in inima mea”.

Ne vom găsi liniştea dacă îi lăsăm în pace pe cei din trecut, dacă nu mai preluăm vreo sarcină de-a lor şi le permitem să-şi urmeze propriul drum în viaţă.

Prin judecata morală îi excludem pe alţii întrucât ne simţim mai buni ca ei. Pentru conştiinţa colectivă nu există aşa ceva. Toţi cei care aparţin grupului au acelaşi drept de apartenenţă. E vorba de o lege implacabilă a acestei conştiinţe. Această conştiinţă acţionează şi în noi, cu precădere în mod inconştient. în ce fel acţionează ea? Dacă exclud pe cineva din inima mea devin ca el, exact aşa ca el.

Fericirea înseamnă mai mult decât sentimentul nevinovăţiei. Mult mai mult. Inseamnă o realizare a sufletului care înţelege. „

Sursa : Bert Hellinger, Fericirea care dureaza