A fost odata ca niciodata, un fir de nisip, ce s-a risipit pretutindeni si nicaieri cautand imaginea formei. Nisipul s-a umplut de apa tacerii, de sine insasi, pana a devenit un izvor. Si multa vreme a fost izvor pana cand intr-o zi a indraznit sa ceara Apa Iubirii. Iar Tatal i-a raspuns : Izvorul nu are nevoie de apa. … ci doar de bucuria de a fi izvor, atunci are totul. S-a resemnat multe zile in Apa Tacerii, pana a venit ziua in care si-a dat seama ca seaca in sine insasi. Si nu seca numai din ce este, seca si din ce a fost si din ce putea deveni. Apa Tacerii a ramas fara apa. Secase. Nu se mai simtea pe sine dar ii ramasese darul de a deveni oricand un izvor.  Intr-o zi privind cerul, o stea  i-a reamintit de bucuria de a fi. Si atunci steaua i-a spus izvorului: „Daca nu stii cat esti de minunat, nu trebuie decat sa iti reamintesti cum te priveste Dumnezeu in fiecare clipa!”

O caldura imensa mi-a inundat pieptul si am imbratisat cel mai frumos dar al vietii, care m-a mangaiat pe obraz si m-a sarutat pentru prima data in aceasta viata. De cand ma priveste Dumnezeu sunt din nou un izvor, care nu are nevoie de alta apa, caci apa s-a transformat in Iubire.

Am mai inchis un capitol din cartea vietii. Insa noua pagina se scrie atat de frumos si stii de ce? pentru ca Dumnezeu ma priveste,

cu dragoste,

Karyn