”Misterioşii esenieni

Cu cinci sute de ani înainte de naşterea lui Christos, un misterios grup de cărturari a decis formarea unor comunităţi care să se conducă după o veche învăţătură, ale cărei începuturi se situează înaintea istoriei, aşa cum o cunoaştem noi. Cunoscute sub numele colectiv de esenieni, acestea reprezentau diferite secte care îi includeau pe nazireni şi pe ebioniţi.

Învăţaţii romani şi evrei se refereau la esenieni ca la „o rasă în sine, mult mai remarcabilă decât oricare alta din lume.” Părţi din tradiţiile lor se regăsesc în scrieri străvechi, cum ar fi hieroglifele sumeriene, datând din 4000 î.Ch. Elemente din aproape orice sistem major de credinţă cunoscut astăzi îşi au rădăcina în această tradiţie de înţelepciune, inclusiv cele din China, Tibet, Egipt, India, Palestina, Grecia şi din sud-vestul Americii de Sud. În plus, multe dintre marile tradiţii ale Iu: ni vestice îşi au şi ele rădăcina în acelaşi sistem de informaţii, inclusiv francmasonii, gnosticii, creştinii şi cabaliştii. Cunoscuţi şi sub denumirea de „Elita” sau „Cei Aleşi” esenienii au fost primii oameni care au condamnat, în mod deschis, sclavia, folosirea de servitori şi uciderea de animale pentru hrană, întrucât considerau că munca fizică este o comuniune vindecătoare cu pământul, ei erau agricultori, trăind aproape de pământul care le dăduse naştere.

Esenienii vedeau în rugăciune limbajul prin care puteau cinsti natura şi inteligenţa creativă a cosmosului – iar ei nu făceau nici o distincţie între acestea două. Practicau rugăciunea în mod regulat. Prima rugăciune a zilei avea loc în întunericul ce preceda apariţia zorilor, când se pregăteau să lucreze câmpul. Aceasta era urmată de rugăciuni înainte şi după fiecare masă, iar ultima rugăciune era cea de la culcare. Vedeau în practica rugăciunii mai degrabă o oportunitate de a participa la procesul de creaţie a propriilor lor vieţi, şi nu un ritual structurat, necesar a fi urmat pe parcursul zilei.

Vegetarieni stricţi în raport cu standardele de azi, membrii comunităţilor eseniene se abţineau de la consumul de carne animală, alimente cu sânge şi de băuturi obţinute prin fermentare. Poate că una dintre cele mai clare explicaţii cu privire la dieta lor o găsim în acest pasaj din Manuscrisele de la Marea Moartă:

„Nu omorî hrana care intră în gura ta. Pentru că, dacă mănânci hrană vie, vei fi mai viu, dar, dacă îţi omori hrana, hrana moartă te va omorî şi ea pe tine. Căci viaţa vine doar din viaţă şi moartea vine, întotdeauna, din moarte. Asta, deoarece tot ceea ce îţi omoară alimentele, îţi omoară şi ţie corpul!’  Stilul lor de viaţă le permitea să atingă vârste înaintate, ajungând până la de ani sau mai mult, bucurându-se de vitalitate şi rezistenţă.

Esenienii erau cărturari meticuloşi, care îşi consemnau tradiţiile pentru generaţiile viitoare, pe care şi le puteau doar imagina.  Poate că cel mai bun exemplu al muncii lor poate fi văzut în bibliotecile secrete pe care le-au lăsat în întreaga lume. Ca nişte capsule ale timpului plasate metodic, manuscrisele prezintă instantanee ale gândirii unui popor străvechi şi ale unei înţelepciuni uitate. Care este mesajul lor pentru noi, cei de azi?

Manuscrisele de la Marea Moartă

Una dintre cele mai accesibile şi mai controversate dintre bibliotecile eseniene a fost descoperită ascunsă în peşterile din regiunea Qumran, deasupra nivelului Mării Moarte. Cunoscute sub numele generic de Manuscrisele de la Marea Moartă, documentele ascunse pentru a fi protejate, au fost, se pare, în număr de aproape o mie. După descoperirea iniţială a manuscriselor de către nişte beduini, în 1946-47, marea vechime a textelor nu a fost recunoscută până în primăvara lui 1948. În această perioadă, specialiştii de la Şcolile Americane de Cercetări Orientale au confirmat vârsta primelor şapte manuscrise.

Manualul Disciplinei, Poveşti despre Patriarhi, Psalmii de Mulţumire, Comentariu despre Habakkuk, Manuscrisul Războiului şi Cartea lui Isaia (două exemplare), se pare că au fost scrise cu sute de ani înaintea tuturor celorlalte texte descoperite până astăzi în ţara Sfântă. Până în anul 1956, fuseseră descoperite 11 peşteri.

Împreună, ele conţineau rămăşiţele a aproximativ opt sute şaptezeci de manuscrise, compuse din peste 22.000 de fragmente de papirus, piele de animal şi suluri metalice, într-o singură peşteră, Peştera Numărul Patru, au fost descoperite aproximativ 15.000 fragmente – cel mai mare depozit de texte dezgropat până acum la Marea Moartă.

Traducerea şi publicarea manuscriselor a constituit subiectul unei uriaşe controverse, vreme de mai bine de patruzeci de ani. Până de curând, accesul la biblioteca de la Marea Moartă a fost unica responsabilitate a unei echipe formate din opt specialişti. Până în 1990, conţinutul bibliotecii de manuscrise de la Qumran nu a fost făcut public şi lucrurile s-au schimbat datorită presiunilor exercitate la nivel politic şi academic.

În 1991, Biblioteca Huntington, din sudul Californiei, a anunţat că se află în posesia unui set complet de fotografii ale Manuscriselor de la Marea Moartă şi că acestea vor fi puse la dispoziţia publicului. Apoi, în luna noiembrie a aceluiaşi an, Emanuel Tov, conducătorul echipei oficiale de cercetare a manuscriselor, a anunţat „acces liber şi necondiţionat la toate fotografiile Manuscriselor de la Marea Moartă, inclusiv ale celor aparţinând manuscriselor neprezentate încă.”

Controversa cu privire la manuscrise, ce încă continuă, ne invită să ne punem, iar şi iar, aceeaşi întrebare: Ce mesaj ar putea conţine un text vechi de două mii de ani, care să trebuiască a fi ascuns publicului vreme de aproape jumătate de secol de la descoperirea sa? Ce ar putea conţine aceste 22.000 de fragmente de cupru, piele de animal şi papirus, astfel încât să aibă impact asupra vieţilor noastre de astăzi?

Unul dintre motivele pentru care publicarea traducerii manuscriselor a fost amânată, este că manuscrisele din peşteri par a reprezenta primele versiuni ale Bibliei noastre moderne. Oricât de incitantă ar putea părea, la prima vedere, această descoperire, problema rezidă în discrepanţele dintre textele originale transcrise de esenieni şi versiunile biblice acceptate astăzi.

Documentele descoperite la Marea Moartă nu au fost supuse modificărilor făcute de către Conciliul de la Niceea, din secolul al IV-lea, nu au fost supuse traducerilor în limbile Occidentului şi nici nu au fost interpretate de cărturari, în ultimii două mii de ani. În manuscrise se regăsesc poveşti, parabole şi o relatare asupra trecutului omenirii necunoscută până acum, deoarece toate acestea au fost excluse din versiunea canonică a Bibliei noastre, la începutul secolului al IV-lea. Scrise în ebraică şi aramaică, manuscrisele includ scrieri despre care se spune că ar proveni, în unele cazuri, chiar de la îngeri. În plus, biblioteca cuprinde descrieri inedite ale vieţilor unor profeţi cum ar fi Enoh sau Noe şi cel puţin douăsprezece texte, necunoscute până acum, scrise de Moise. Nici unul dintre aceste texte nu este inclus în Biblia noastră de astăzi.

În mod clar, manuscrisele din peşterile de la Qumran doar au întredeschis uşa spre noi posibilităţi în ceea ce priveşte relaţia noastră cu trecutul nostru colectiv şi cu noi înşine, ca indivizi.

Secretele esenienilor

 Un extras din Manuscrisele de la Marea Moartă ne oferă o perspectivă asupra motivului pentru care vechii esenieni au ales să părăsească zonele urbane ale timpului lor, formându-şi propriile comunităţi în deşert: „Din totdeauna, copiii luminii au trăit acolo unde s-au putut bucura de prezenţa îngerilor Mamei Pământ: lângă râuri, lângă copaci, lângă flori, lângă muzica păsărilor, unde soarele şi ploaia pot îmbrăţişa corpul, care este templul spiritului!.”

Natura şi legile naturii erau esenţiale pentru modul de viaţă esenian. Calea spre înţelegerea viziunii lor asupra vieţii poate fi găsită în credinţele lor cu privire la relaţia dinte corpul uman şi elementele Pământului.

Pentru esenienii de la Qumran, cuvântul înger descria elementele lumii noastre, pe care astăzi le definim ca forţe electrice şi magnetice. Unele forte erau vizibile şi tangibile, în vreme ce altele erau eterice, dar nu mai puţin prezente.

De exemplu, un termen precum „îngerul pământului” poate include îngerii aerului, îngerii apei şi ai luminii. Forţele emoţiei şi conştiinţei erau, de asemenea, considerate îngeri, cum ar fi îngerii bucuriei, muncii şi iubirii. O asemenea pătrundere în universul gândirii eseniene ne permite să privim cuvintele lor acum, după 2500 de ani, cu o altă înţelegere şi speranţă.

În limbajul vremii lor, autorii Manuscriselor de la Marea Moartă au oferit o viziune asupra lumii, conform căreia legătura dintre pământ şi trupurile noastre este una holistică şi unitară. Prin cuvinte elocvente şi aluzii imaginative, textele de la Qumran ne reamintesc că suntem produsul unei uniuni foarte speciale, al unei căsătorii sacre între sufletul cerului şi ţesutul lumii noastre.

Principiul afirmă, fără excepţie, că suntem parte a tot ceea ce considerăm a fi lumea noastră, şi strâns întreţesuţi cu acest tot. Prin fire nevăzute şi cordoane de lungimi nemăsurate, suntem parte a fiecărei faţete a vieţii. Fiecare piatră, copac şi munte, fiecare râu şi fiecare ocean este parte din fiecare dintre noi. Şi, poate cel mai important, mie şi ţie ni se reaminteşte că suntem unul parte din celălalt.

Tradiţiile eseniene se referă la această unire ca la cea dintre „Mama noastră Pământ” şi „Tatăl nostru Cer” „Căci Spiritul Fiului Omului a fost creat din Spiritul Tatălui Ceresc şi trupul său din trupul Mamei Pământ. Mama voastră este în voi şi voi în ea. V-a purtat în pântecul ei: ea vă dă viaţă. Ea este cea care v-a dat trupul … chiar şi trupul noului-născut se naşte din pântecul mamei sale!”

Noi reprezentăm unirea fără sex dintre aceste forţe, cea masculină a „Tatălui nostru Ceresc” şi cea feminină a „Mamei noastre Pământ:’

Această viziune unitară ne invită să ne gândim la faptul că, prin legătura comună care uneşte trupurile noastre cu pământul, experienţele noastre sunt oglindite de aproapele nostru. Atâta vreme cât taina căsătoriei este cinstită, unirea dintre pământ şi spirit continuă, iar fragilele temple, reprezentate de trupurile noastre, continuă să trăiască. Când acest pact nu mai este onorat, unirea ia sfârşit, templele noastre mor şi forţele pământului şi ale spiritului se întorc în locurile lor de origine.

Înţelepciunea eseniană ce conţine asemenea concepte subtile făcea parte din culegerea de texte care ar fi trebuit să alcătuiască Biblia noastră de astăzi. Dar aceste texte, împreună cu alte documente, au fost eliminate de către Conciliul de la Niceea, în secolul al patrulea al erei noastre. Simplitatea elegantă care există în marile învăţături ale esenienilor, dându-le un înţeles valabil pentru zilele noastre, a fost redescoperită şi păstrată în foarte bune condiţii, în marile biblioteci regale ale dinastiei germane de Habsburg şi ale Bisericii Catolice, pe parcursul perioadei de început a secolului douăzeci.

Manuscrisele de la Vatican, păstrate timp de mai bine de 1.500 de ani, au fost esenţiale în interpretarea documentelor, lucru care a dus la publicarea traducerilor revizuite ale textelor eseniene de către Edmond Bordeaux Szekely. În 1928, el a oferit prima dintr-o serie de lucrări ce vor deveni cunoscute sub numele de Evanghelia Eseniană a Păcii care prezintă perspective noi ale acestei tradiţii vechi de înţelepciune, ce stă la baza majorităţii religiilor importante de astăzi şi îi conferă o reînnoită demnitate.

Biblioteca de la Nag Hammadi

 Cu doi ani înainte de descoperirea Manuscriselor de la Marea Moartă, o altă bibliotecă de înţelepciune străveche fusese deja descoperită, una care avea să ne schimbe pentru totdeauna modul în care privim creştinismul timpuriu. În regiunea Nag Hammadi din Egiptul superior, doi fraţi au găsit, în decembrie 1945, o colecţie de papirusuri. Închise într-un vas sigilat, textele conţineau douăsprezece manuscrise complete şi opt pagini dintr-un al treisprezecelea, fiecare scris pe o hârtie veche, făcută din fâşii de papirus, întreaga colecţie de documente a devenit cunoscută sub denumirea de Biblioteca de la Nag Hammadi şi este în prezent păstrată în Muzeul Copt din Cairo.

Biblioteca de la Nag Hammadi a trecut printr-un număr uimitor de mare de mâini, înainte ca volumele ei să fie recunoscute, autentificate şi trecute în registrul muzeului, la data de 4 octombrie 1946. Deşi unele dintre papirusuri au fost distruse, fiind folosite drept combustibil pentru cuptoarele locale, ceea ce a rămas supravieţuieşte astăzi într-o stare perfectă de conservare, oferind noi şi, în anumite cazuri, neaşteptate perspective asupra tradiţiilor gnostice şi cele ale creştinismului timpuriu Datând din secolul al IV-lea d.Ch., Biblioteca de la Nag Hammadi începe cam în perioada în care se opresc relatările din Manuscrisele de la Marea Moartă.

Nu s-a mai văzut niciodată o asemenea continuitate în ceea ce priveşte învăţăturile spirituale şi religioase ale creştinismului timpuriu, inclusiv în ceea ce priveşte viziunea lor asupra timpului nostru, determinată prin intermediul profeţiilor. Tradiţiile gnostice şi-au făcut apariţia într-o vreme când doctrinele creştinismului timpuriu erau remodelate şi căpătau o nouă identitate.

Gnosticii s-au identificat cu învăţăturile centrale ale creştinismului, în forma lor originală – şi au ales mai degrabă să se separe, decât să se supună valului de schimbare care îndepărta tradiţiile creştine de principiile de bază ale credinţei lor. Pe măsură ce Imperiul Roman a trecut la creştinismul convenţional, gnosticilor li s-a acordat iniţial statutul de sectă şi, în cele din urmă, nu au mai fost luaţi în consideraţie de către creştinismul convenţional.

Anumite cărţi, cum ar fi Evanghelia după Maria, Apocalipsele după Pavel, Ioan şi Adam şi Cartea lui Melchisedec, supravieţuiesc astăzi ca un testament al înţelepciunii gnostice şi păstrează învăţături extrem de importante pentru generaţiile viitoare.”

(sursa ”Efectul Isaia” Gregg Braden)

va urma…