Sincronicitati pe calea vietii

Este posibil ca o serie de corelatii neobisnuite sau intamplari similare sa nu fie doar simple coincidente, ci coincidente semnificative. Aceasta sincronicitate poate fi tocmai impulsul ce ne este necesar pentru a efectua schimbarile si a dobandi starile de trezire pe care suntem pregatiti sa le traim. Clipele de sincronicitate ne cer sa acordam atentie celor ce urmeaza sa se intample pe drumul nostru, in viitorul apropiat sau putin mai indepartat. Din acest punct de vedere, lovituri dureroase pot deveni momente de tranzitie pline de gratie, iar opririle pot deveni trepte. Noi apreciem ca oamenii, locurile si evenimentele vietii noastre ne arata ceea ce avem nevoie sa stim sau incotro suntem pregatiti sa ne indreptam.

Fiecare fiinta si fiecare obiect din povestea noastra contribuie la gasirea sensului vietii noastre si nu mai avem a ne teme de nimic. Ramanem, apoi, atenti la destinul nostru si il urmam deliberat in loc de a-i rezista, a ne plange de el sau a ne regreta in vreun alt fel soarta. Daca viata noastra s-ar desfasura numai in conformitate cu planurile pe care le avem, oricat de rationale sau exagerate sau restranse ar fi, am rata multe surprize. S-ar putea sa nu observam cum se deschid noi porti spre relatii in care crestem si care ne transforma in opere de arta. Este posibil ca viata planificata de mintea noastra precauta sa nu cuprinda toate schimbarile si intorsaturile ce declanseaza eliberarea energiei noastre creatoare sau coliziunea fortelor care ne fac intr-adevar extraordinari.

Poate ca totul se intampla in viata exact asa cum ne propunem. Apoi, dintr-odata, cunoastem pe cineva sau aflam ceva, sau avem un accident, sau ne prabusim, iar lumea noastra se indreapta intr-o noua directie care, in cele din urma, se dovedeste a fi benefica. Acele evenimente neasteptate pe care nu ne sta in putinta sa le controlam sunt fortele sincronicitatii, care ne transforma in ceea ce suntem — si ceea ce eram dintotdeauna sortiti sa fim.

Sincronicitatea este o intalnire bulversanta si uneori infricosatoare intre lume si sinele nostru. Ceva se intampla in lumea exterioara si se potriveste exact cu ceea ce avem chiar acum nevoie, aratandu-ne ca natura noastra umana si mama natura sunt doua fatete ale aceleiasi monede. In natura, fiecare anotimp produce tocmai acele conditii necesare echilibrului ecologic pentru dezvoltarea sa. La fel si noi, de-a lungul istoriei noastre umane, continuam sa dam numai peste acele lucruri de care avem nevoie pentru a evolua ca fiinte sanatoase psihic si constiente din punct de vedere spiritual. Sincronicitatea vine spre noi ca o forta ce ne sustine in aceasta evolutie. Suntem ajutati sa ne gasim pe noi insine, iar noi, la randul nostru, ii ajutam pe altii sa se gaseasca pe ei insisi. Astfel, sincronicitatea contribuie la implinirea fericita a destinului nostru personal intr-o lume de-a pururi luminoasa, care aspira la si mai multa lumina.

Pe masura ce sincronicitatea anuleaza granita dintre noi si natura, ea estompeaza, de asemenea, linia de demarcatie dintre ceea ce este supus timpului si ceea ce se afla in afara lui. Ea reliefeaza momentele care ne arata ca eternitatea este fundamentul fiintei noastre. Cand ne incredem in acest lucru, actiunile noastre pornesc din acel fundament si se desfasoara in conformitate cu el.

De fapt, tot ceea ce ni se intampla este sincronicitate, intrucat totul se incadreaza perfect in calea noastra pas cu pas catre realizarea propriului potential. Cei mai mulţi dintre noi suntem destul de constienti de puterile noastre limitate si nu atat de constienti de potentialul nostru nemarginit. Acest potential este adevaratul nostru sine, o energie neconditionat si universal iubitoare, judecand cu intelepciunea veacurilor si avand putere de vindecare din belsug. Cand aceste forte adormite sunt activate, actionam in concordanta cu ceea ce este mai bun in noi. Totusi, puterile spirituale pe care le detinem pot ramane giganti adormiti in psihicul nostru, fara ca vreodata sa se manifeste in actiunile pe care le intreprindem. Atunci, destinul nostru ramane neimplinit, iar viata noastra poate fi cuprinsa de sentimentul ca lipseste ceva. Sincronicitatea apare pentru a ne trezi si a ne implini.

O forma de sincronicitate profund personala o reprezinta oglindirea din copilaria mica. Oglindirea este acceptarea unui prunc de catre mama sa, cu bucurie si bunavointa, astfel incat ea sa-i reflecte si sa raspunda trebuintelor sale. Bebelusul are exact acele trebuinte pe care mama sa le poate satisface in mod instinctiv, o forma de corespondenta sincronistica, ce sta la baza supravietuirii noastre. O astfel de oglindire instaureaza un sens coerent al sinelui, adica o identitate sanatoasa, functionala, a eului. Copiii plini de resurse, ai caror parinti nu au stiut sau au omis sa-i oglindeasca, si-au gasit propriile surse de oglindire in rude, alti adulti, frati sau surori etc. Mai tarziu, in viata, cautam oglindire din partea prietenilor sau in relatiile intime.

Oglindirea este apreciere pozitiva neconditionata aratata prin intermediul celor cinci A: atentie, acceptare, afectiune, apreciere si autorizare. Abilitatea de a acorda aceste daruri ce duc la implinirea fiintei face parte din bagajul de parinte. In dragoste, cei cinci A devin, de asemenea, instinctivi si usor de dat si de primit. Stima si respectul nostru de sine decurg din si sunt sustinute de un dialog ce ne permite oglindirea, mai intai cu parintii si apoi cu aceia de care suntem legati prin iubire.

De ce ne temem atat de mult de abandon? Este vorba despre retragerea oglindirii, o necesitate pentru supravietuirea emotionala. Opusul celor cinci A este rusinarea. De aceea, cu cat resimtim mai multa rusine, cu atat mai putin respect de sine tindem sa avem. Rusinea a fost instalata in locul respectului. Rusinea este abandonare de sine. Ranile care ne sunt induse le vom avea candva de vindecat. Sa speram ca vom simti compasiune cand vom vedea aceleasi rani la ceilalti. Aceasta va fi sincronicitatea dintre ranile si compasiunea noastra. In aceeasi sincronicitate psihologica, respectul de sine este auto oglindire si ne permite sa le daruim, in schimb, iubire, celor care ne oglindesc.

Unele dintre sentimentele noastre sunt resimtite de ceilalti ca fiind periculoase, iar puterile lor de oglindire sunt, atunci, limitate. De exemplu, oamenii pot sa oglindeasca durerea noastra atunci cand ne moare sau ne paraseste partenerul. Ei oglindesc tristetea, furia si teama imediate, pe care le evoca durerea. Dar cateva luni mai tarziu, pe masura ce ne adancim in straturile mai profunde si mult mai amenintatoare ale durerii noastre, ne putem simti izolati, intrucat nimeni nu-si doreste sa ne insoteasca acolo. Numai terapeutii sau prietenii foarte autentici si plini de forta pot fi dispusi sa ramana treji cu noi in acea gradina a agoniei. A-i avea la dispozitie pentru aceasta actiune de oglindire reprezinta sincronicitatea formarii de prietenii si relatii in care vom gasi sprijin exact atunci cand avem nevoie. Cine m-a insotit pe tot drumul, pana la fundul haului propriului eu? I-am multumit vreodata? Am fost dispus sa intreprind aceasta calatorie cu altii? Datorita oglindirii, am reusit sa ma vad prin armonizarea empatica cu alta fiinta. Aceasta imi da un sentiment de validare, de eficienta si competenta, iar sensul propriei coerente se amplifica.

Oglindirea adecvata a sentimentelor in zorii vietii — si mai tarziu — duce la o imagine corporala confortabila si la un sentiment puternic de mine insumi. Prin urmare, un sentiment de sine limpede, coeziv, stabil, este format printr-o serie de experiente de oglindire. Astfel de experiente sunt forme subtile de sincronicitate ce transpar in cuvinte precum armonizare, oglindire, empatie. Gasim ce avem nevoie din partea celor care ne pot satisface aceasta trebuinta si, astfel, se manifesta o coincidenta semnificativa.

Lucrurile stau cam asa: „Cand legatura originala de oglindire lipseste, pot gasi structurile psihice lipsa in anii ce urmeaza, intrucat sincronicitatea ma va conduce spre noi persoane care ma vor ajuta sa ajung la tarm sau sa-mi reconstruiesc propriile structuri faramitate. Iata cum ma vitalizeaza relatiile. Spatiul gol este umplut; fragmentele sunt unite; ceea ce a fost distrus este reparat. Sentimentul de stapanire ce rezulta de aici imi sporeste, de asemenea, stima de sine si imi confera o senzatie de continuitate si putere. In dezvoltarea sanatoasa, capacitatea mea de internalizare a afectiunii sporeste, formand structuri solide si de nedezradacinat in psihicul meu, le inlocuiesc pe cele stricate sau deteriorate.“ Scopul sau rezultatul final al oglindirii este dezvoltarea abilitatilor de autooglindire.

De obicei, pentru ca acest liman sa fie atins, trebuie mai intai sa ne angajam in travaliul nostru personal. Actiunea noastra umana are o asemenea eleganta! Privesc indelung si cu sinceritate la copilaria mea si la relatiile care au fost importante pentru mine de-a lungul vietii si ma intreb care dintre ele m-au oglindit. Imi arat iubirea prin acceptare, afectiune, atentie, apreciere neconditionate si prin autorizarea celuilalt de a fi el insusi? Imi trec in revista toate relatiile: ce apreciez la fiecare dintre ele? Ce este inca nerezolvat? In ce fel mi-a aratat fiecare relatie cum sa iubesc mai mult? Cum mi-a deschis fiecare dintre ele inima? Imi tin acum inima inchisa si invinuiesc pe un altul? O inima care se deschide este tot atat de frumoasa ca orice floare care infloreste…

Sursa articol David Richo, Puterea Coincidentei