In aceasta dimineata, am vorbit cu sufletul meu. Imi amintesc ca intrebarile veneau ca o curgere lina si fireasca si tot din interiorul meu veneau si raspunsurile. Asa ca m-am asezat sa imi beau cafeaua si sa le astern in scris.

Intrebarile se auzeu atat de clar incat m-au trezit. la inceput am crezut ca este vorba despre mine, dar nu este vorba doar de mine ci despre noi toti.

Cand a venit prima intrebare, am simtit suferinta care vine din boala. A fost cea mai clara si mai puternica voce pe care am auzit-o. De ce suntem bolnavi? Pentru ca nu dam drumul durerii. O tinem in corp, dormim cu ea, o mancam, o tinem in inima, in ficat sau o ducem in spate. Nu stim ce sa facem cu durerea pentru ca nu ne-a invatat nimeni. Stim doar ca murim de durere, iar acest gand ne sperie groaznic. Si chiar si asa, o tinem in noi sperand ca vom gasi un remediu, un medicament, care sa ne vindece. Aceasta durere pe care o purtam de generatii este lipsa iubirii.

De ce suntem tristi? Pentru ca in fiecare zi ascultam orice mesaje mai putin cele care vin din interiorul nostru.

De ce vrem sa fim in mijlocul naturii? Pentru ca avem nevoie sa respiram viata, avem nevoie sa atingem pamantul si sa simtim ca ceva in sfarsit ne hraneste.

De ce nu ne spunem adevarul? Pentru ca deseori ne este teama sa pierdem, ceea ce am pierdut deja si nu vrem sa recunoastem acest lucru.Pentru ca nu stim adevarul nici cu noi insine.

De ce ne insinguram? Pentru ca avem atat de multa durere in noi incat nu mai suportam si pe a celuilalt.

De ce nu mai stim cine suntem? Pentru ca din nevoia de a fi iubiti sau de a primi atentie am acceptat sa facem compromisuri, pana am incetat sa mai avem vreo o legatura cu sinele. Pentru ca din dorinta de a fi iubiti sau de a primi atentie, muncim pana ne epuizam.

De ce am uitat sa fim umani? Pentru ca am adunat cu totii atat de mult durere incat ne-am obisnuit cu ea si nu stim daca vrem cu adevarat sa ne eliberam. Ramanem devotati modelelor de duritate si de sacrificiu pentru a le duce mai departe.

Stand alaturi de durere, o preluam in campurile noastre, in viata noastra si ne simtim vinovati daca nu o facem. Stim doar ca daca avem grija de cei care sufera in jurul nostru,  ne vor iubi mai mult. Asa am fost crescuti. Reprosurile si agresiunile lor, ne ucid sansele de a fi noi insine. Iar la un moment dat realizam ca singura noastra sansa este de a sta cat mai departe de cei care ne produc suferinta, neputinta, negarea.  Intelegem ca nimic nu va fi vreodata suficient, pentru a ne iubi sau pentru a ne oferi validare. Ridicam ziduri si ne lovim de zidul celor din jur care isi traiesc propria suferinta.

Iata de ce am uitat sa fim buni. Pentru ca atata timp cat vom purta durerea cu noi nu vom putea fi liberi cu adevarat.

Alearga, stai cu picioarele goale in pamant, danseaza, hraneste-te cu natura vie si vibranta, vorbeste despre ceea ce simti pentru a intelege nevoile sufletului tau, canta, scrie tot ce te doare pe o hartie si arde hartia si o data cu ea si durerea, stai cu mainile in pamant si lasa si genunchii in pamant, smereste-te, traieste simplu, imbratiseaza. Nu te opri din a te ruga in fiecare zi, intr-o buna zi se va intampla un miracol: te vei trezi stiind de ce te-ai nascut si totul in jur iti va fi frumos.

Lasa loc fiintei in viata ta, si adu-l pe Dumnezeu in tine, acest parteneriat este calea spre pace. Observa cum natura infloreste si revine la viata, sa-i simtim ritmul si sa ne innoim odata cu ea.

cu mult drag!