„există mai multe lucruri care ne fac frică decât lucruri care ne fac rău”Seneca

„Un proverb spune că frica de rău face mai mult rău decât răul în sine. Şi Seneca afirma chiar că „există mai multe lucruri care ne fac frică decât lucruri care ne fac rău”. Or, perioada actuală se dovedeşte a fi propice angoaselor de toate felurile în ce priveşte slujba, viitorul, sănătatea planetei şi a locuitorilor ei, devenirea democraţiei, tensiunile naţionale, internaţionale, familiale şi profesionale.

Această nelinişte omniprezentă făcută dintr-un astăzi instabil şi din perspectiva zilelor de mâine care deziluzionează creează un climat nefast care ne poluează capacităţile de acţiune şi de reacţie. Se ştie că frica este un prost sfătuitor: ea ne face slabi şi indecişi în situaţii pe care, dimpotrivă, ar trebui să le înfruntăm cu un spirit senin, cu privirea clară, cu curajul bine susţinând corpul din interior. Frica şi stresul fac casă bună şi ne strică vieţile cu totul. Aceştia sunt primii noştri vrăjmaşi, cei pe care trebuie să-i combatem în cotidian, cu vigilenţă şi determinare.

Câteva mici trucuri pentru a contrabalansa spaimele noastre cronice. Mai întâi, a învăţa să respirăm: de îndată ce ne simţim perturbaţi, şi chiar panicaţi, să remarcăm cum respiraţia se blochează şi să o facem din nou fluidă, amplă, reală; a respira conştient are un efect salutar de îndată ce gânduri mohorâte sau negre ne invadează. Apoi, să ne acordăm momente personale de realimentare şi de calmare a sarabandei de activităţi, conversaţii, emailuri şi alte solicitări din această cursă nebună care ne poartă vieţile.

De fapt, este vital să ne înlesnim momente de pauză pentru a ne regăsi calmul şi a practica un anumit exerciţiu care să ne aerisească, în sens propriu cât şi în sens figurat. Puţin contează activitatea – meditativă, sportivă, culinară, ludică -, fiecare trebuie să o aleagă pe cea care îi face bine şi îl ancorează în corpul său. A pune jos povara preocupărilor noastre – ceea ce nu înseamnă a fugi de ele – ne aduce o nouă percepţie a lucrurilor şi a evenimentelor, aşa cum ne-am urca pe înălţimi pentru a respira aerul pur de pe culmi. O parabolă orientală compară de altfel orice act de meditaţie şi de concentrare, pasiv sau activ, cu un munte. Acesta este înconjurat de nori: e vorba de agitaţiile noastre mentale şi emoţionale. Dar vântul, cel al respiraţiei noastre, destramă norii şi face să apară cerul albastru.

Descartes spunea că se află în noi o „conştiinţă care ne face să luăm cunoştinţă de conştiinţa noastră”; această formulă, pe care ar aproba-o un maestru zen, ne invită să ştim să regăsim în noi zona de calm care este dincolo de toate fricile noastre.

Fiecare dintre noi conţine comori de inventivitate, de gentileţe, de iubire, calităţi multiple care nu ne cer altceva decât să iasă la lumina zilei. În termeni personali, ce facem noi în realitate pentru a trezi la viaţă toate aceste potenţialităţi îngropate în noi?”

Marc de Smedt