„Adânc”, în accepţia sa spirituală, are două sensuri: este atât opusul „superficialului”, cât şi contrariul „înălţimii”. Adevărul este adânc, nu superficial; suferinţa este adâncă, nu înaltă. Atât lumina adevărului cât şi întunericul suferinţei sunt adânci. În Dumnezeu există adâncime şi există un adânc din care psalmistul strigă către Dumnezeu. De ce este adevărul adânc? Şi de ce este suferinţa adâncă? 

Ar trebui să fim şocaţi constatând cât de puţină adâncime are viaţa noastră spirituală în comparaţie cu suprafaţa, cât de puţin ar putea să reziste la o lovitură serioasă. Ceva extrem de tragic se petrece în toate perioadele vieţii spirituale a omului: adevărurile, cândva adânci şi puternice, descoperite de cele mai mari genii prin suferinţe profunde şi muncă incredibilă, devin superficiale când sunt folosite în discuţiile zilnice. Cum poate avea loc şi cum are loc asemenea tragedie? Ea se poate petrece şi se petrece în mod inevitabil, deoarece nu poate exista nici un adânc fără drumul către adânc. 

Adevărul fără drumul către adevăr este mort; dacă totuşi este folosit, el are efect doar la suprafaţa lucrurilor. Să ne uităm la studentul care cunoaşte conţinutul a o sută dintre cele mai importante cărţi din istoria lumii şi a cărui viaţă spirituală  rămâne la fel de superficială cum a fost dintotdeauna sau care poate devine şi mai superficială. Apoi, să privim un muncitor neinstruit, care îndeplineşte o sarcină mecanică în fiecare zi, dar care se întreabă brusc: Ce înseamnă acest lucru, faptul că fac această muncă? Ce înseamnă pentru viaţa mea? Care este sensul vieţii mele? Deoarece îşi pune aceste întrebări, omul acela se află pe drumul spre adânc, în timp ce omul celălalt, studentul în istorie, rămâne la suprafaţă printre corpurile pietrificate aduse din adânc de vreun cutremur spiritual din trecut. Muncitorul simplu ar putea prinde adevărul, chiar dacă nu este capabil să găsească un răspuns întrebărilor sale; savantul erudit ar putea să nu posede nici un adevăr, deşi cunoaşte toate adevărurile trecutului.

Adâncimea gândirii este o parte a adâncimii vieţii. Cea mai mare parte a vieţii se desfăşoară la suprafaţă. Suntem înlănţuiţi de rutine vieţii noastre zilnice, suntem cufundaţi în muncă şi în plăcere, în treburi şi distracţii. Suntem dominaţi de nenumărate întâmplări, şi bune şi rele. Mai mult ne lăsăm conduşi decât conducem. Nu ne oprim să privim înălţimea de deasupra noastră sau adâncimea de dedesubt. Ne mişcăm întotdeauna înainte, deşi de obicei în cerc, lucru care până la urmă ne aduce înapoi la locul din care am pornit la început. Ne aflăm într-o mişcare neîncetată şi nu ne oprim niciodată să ne cufundăm în adânc. Vorbim fără încetare şi nu ascultăm niciodată vocile care vorbesc adâncului nostru şi din adâncul nostru. Ne acceptăm pe noi înşine aşa cum ni se pare că suntem şi nu ne interesează cum suntem cu adevărat.

Asemenea şoferilor care fug de la locul accidentului, ne vătămăm sufletele prin viteza cu care ne mişcăm la suprafaţă; apoi ne îndepărtăm degrabă, lăsând singure sufletele noastre însângerate. Ne lipseşte, aşadar, adâncul nostru şi viaţa noastră adevărată. Şi numai atunci când imaginea pe care o avem despre noi înşine este distrusă complet, numai atunci când ne dăm seama că acţionăm contrar tuturor aşteptărilor pe care le-am determinat din această imagine, şi numai când un cutremur zguduie şi sfărâmă suprafaţa auto-cunoaşterii noastre, numai atunci dorim să privim către un nivel mai adânc al fiinţei noastre.

Înţelepciunea din toate epocile şi de pe toate continentele vorbeşte despre drumul către adâncul nostru. Acesta a fost descris în nenumărate moduri. Dar toţi preoţii şi misticii, poeţii şi filozofii, oamenii simpli şi oamenii instruiţi, care s-au preocupat de acest drum prin confesiune, introspecţie solitară, catastrofe lăuntrice sau exterioare, rugăciune, contemplare etc., au mărturisit aceeaşi experienţă. Au descoperit că nu erau ceea ce credeau că sunt, chiar şi după ce un nivel mai adânc le-a apărut pe suprafaţa ce dispărea. Acel nivel mai adânc a devenit el însuşi suprafaţă atunci când un nivel şi mai adânc a fost descoperit, iar acest lucru se întâmplă iarăşi şi iarăşi, atât timp cât durează vieţile lor, atât timp cât ei rămân pe drumul către adâncul lor.

În zilele noastre, o formă nouă a acestei metode a devenit faimoasă, aşa-numita „psihologie abisală”. Aceasta ne conduce de la suprafaţa auto-cunoaşterii noastre la niveluri unde sunt înregistrate lucruri despre care nu ştiam nimic la suprafaţa conştiinţei noastre. Ne arată trăsături de caracter care contrazic tot ceea credeam că ştim despre noi înşine. Ea ne poate ajuta să găsim drumul către adâncul nostru, cu toate că în final nu ne poate ajuta, pentru că nu ne poate călăuzi spre cel mai profund temei al fiinţei noastre şi al întregii fiinţe, adâncul vieţii însăşi.

Numele acestui adânc şi temei infinit şi inepuizabil al întregii fiinţe este Dumnezeu. Acel adânc este ceea ce se înţelege prin cuvântul Dumnezeu. Şi dacă acel cuvânt nu are prea multă semnificaţie pentru voi, traduceţi-l şi vorbiţi despre adâncimile vieţii voastre, despre izvorul fiinţei voastre, despre preocuparea voastră ultimă, despre ceea ce luaţi în serios, fără nici o rezervă. Pentru a face aceasta, va trebui să uitaţi tot ceea ce tradiţia v-a învăţat despre Dumnezeu, poate chiar cuvântul însuşi. Căci dacă ştiţi că Dumnezeu înseamnă adânc, înseamnă că ştiţi multe despre El. Atunci nu puteţi să vă numiţi ateu sau necredincios. Deoarece nu puteţi gândi sau spune: Viaţa nu are adâncime! Viaţa însăşi este superficială! Fiinţa însăşi este doar suprafaţă. Dacă puteţi spune aceasta cu seriozitate totală, aţi fi un ateu; altfel nu sunteţi. Cel care ştie despre adânc ştie despre Dumnezeu.

Aceste ultime cuvinte ne vor conduce la celălalt înţeles pe care îl au cuvintele „adâncime” şi „adânc”, atât în limbaj laic, cât şi religios: adâncimea suferinţei care este poarta, singura poartă, către adâncimea adevărului. Faptul este evident. Este confortabil să trăieşti la suprafaţă doar atât timp cât aceasta rămâne nezdruncinată. Este dureros să te desparţi de ea şi să cobori într-un tărâm necunoscut. Uriaşa rezistenţă faţă de această opţiune se manifestă la orice fiinţă umană şi numeroasele pretexte inventate pentru a evita drumul spre adânc sunt fireşti. Durerea de a privi în propriul adânc este prea intensă pentru cei mai mulţi dintre oameni. Mai degrabă s-ar întoarce la suprafaţa zdruncinată şi devastată a vieţilor şi gândurilor lor de dinainte.

Ultimul lucru pe care vreau să îl spun în legătură cu drumul spre adânc vizează unul dintre aceste paradoxuri. Sfârşitul drumului este bucuria. Iar bucuria este mai adâncă decât suferinţa. Este supremă.

Bucuria veşnică este sfârşitul căilor lui Dumnezeu. Acesta e mesajul creştinismului. Dar bucuria veşnică nu poate fi cucerită trăind la suprafaţă. Ea poate fi dobândită prin despărţirea de suprafaţă, prin pătrunderea în propriile noastre lucruri adânci, ale lumii, ale lui Dumnezeu. Momentul în care cucerim adâncul ultim al vieţilor noastre este momentul în care putem experimenta bucuria pe care o poartă veşnicia în sine, speranţa ce nu poate fi distrusă; şi în adânc se află bucurie.

Toată făptura împreună suspină in fiecare an când se apropie Vinerea Mare şi Duminica Paştelui, gândurile noastre se îndreaptă spre măreaţa dramă a răscumpărării păcatelor, culminând cu imaginile Crucii şi Învierii. Cine este răscumpărat? Doar unii oameni; sau omenirea, inclusiv toate popoarele, sau lumea, tot ceea ce este creat, inclusiv natura, stelele şi norii, vânturile şi oceanele, pietrele şi plantele, animalele şi propriile noastre trupuri? Biblia vorbeşte neîncetat despre mântuirea lumii, aşa cum vorbeşte despre crearea lumii şi despre supunerea lumii forţelor anti-divine. Iar lume înseamnă natură, cât şi om.

Natura nu este doar glorioasă; este, de asemenea, tragică. Este subordonată legilor finitudinii şi distrugerii. Suspină şi suferă împreună cu noi.

Empatia cu natura în tragedia ei nu este o emoţie sentimentală ci simţământul adevărat al realităţii naturii. Shelling spune cu dreptate:  Un văl de tristeţe este întins peste întreaga natură, o melancolie adâncă, de neînlăturat, apasă asupra întregii vieţi.

Potrivit lui, aceasta este „vizibilă prin urmele suferinţei de pe chipul întregii naturi, îndeosebi de pe chipurile animalelor”. Doctrina suferinţei ca atribut al întregii vieţi, predicată de Budha, a cucerit părţi largi ale omenirii. Dar numai acela ce este legat în fundamentul propriei sale fiinţe de fundamentul naturii este capabil să pătrundă tragedia sa, după cum spune Shelling, „Cel mai adânc şi mai întunecat fundament al naturii umane este <dorul>… este melancolia”. Aceasta creează, în principal, simpatia dintre om şi natură. Pentru că şi în natură, cel mai adânc fundament este melancolia. Natura, de asemenea, plânge după un bun pierdut.

Oare mai suntem capabili să înţelegem ce înseamnă un sacrament? Cu cât suntem mai înstrăinaţi de natură cu atât mai puţin putem răspunde afirmativ. De aceea, în timpurile noastre, sacramentele au pierdut atât de mult din semnificaţia lor pentru indivizi şi Biserici. Pentru că în sacramente natura participă la procesul mântuirii. Pâinea şi vinul, apa şi lumina şi toate marile elemente ale naturii devin purtătoarele sensului spiritual şi ale puterii mântuitoare. Forţele naturale şi spirituale se unesc, se reunesc în sacrament. Cuvântul face apel la intelectul nostru şi poate mişca voinţa noastră. Sacramentul, dacă înţelesul lui este viu, pune stăpânire pe inconştientul nostru, ca şi pe fiinţa noastră conştientă. El pune stăpânire pe temeiul creator al fiinţei noastre. El este simbolul naturii şi al duhului, unite în mântuire.

Prin urmare, trăiţi în comuniune cu natura! Îmbrăcaţi-vă cu natura după ce v-aţi înstrăinat de ea. Ascultaţi natura în linişte şi îi veţi găsi inima. Ea va cânta mai departe slava temeiului său divin. Va suspina împreună cu noi în robia tragediei. Va vorbi despre nezdruncinata speranţă în mântuire!

.Uitaţi toate doctrinele creştine; uitaţi propriile voastre certitudini şi îndoieli, când auziţi chemarea lui Iisus. Uitaţi morala creştină, împlinirile şi eşecurile voastre, când veniţi la El. Nu vi se cere nimic, nici o idee despre Dumnezeu, nici bunătate, nici să fiţi religioşi, nici să fiţi creştini, nici să fiţi înţelepţi, nici să fiţi morali. Vi se cere numai să fiţi deschişi şi să vreţi să acceptaţi ceea ce vi se dă, Fiinţa Nouă, fiinţa iubirii, a dreptăţii şi a adevărului, aşa cum aceasta se manifestă în El, al cărui jug este bun şi a cărui povară este uşoară.

Noi îl numim pe Iisus Hristosul (Unsul) nu pentru că aduce o religie nouă, ci pentru că El este sfârşitul religiei, pentru că este mai presus de religie şi de non-religie, mai presus de creştinism şi de non-creştinism. Noi răspândim chemarea Lui deoarece este chemarea adresată fiecărui om din fiecare epocă de a primi Fiinţa Nouă, Fiinţa în care este ascunsă puterea mântuitoare a existenţei noastre, care ne scapă de trudă şi de povară, şi aduce pace în sufletele noastre.

Nu întrebaţi acum ce vom face, sau cum va rezulta acţiunea din Noua Fiinţă, din pacea sufletelor voastre… 

Noi şi lumea noastră am putea fi mai buni, mai adevăraţi şi mai drepţi dacă în lumea noastră ar exista mai multă pace pentru suflete. Acţiunile noastre ar fi mai creative, mai pline de izbândă, ar putea să învingă tragedia timpului nostru dacă s-ar ivi dintr-un nivel mai adânc al vieţii noastre. Pentru că adâncul nostru creator este adâncul în care suntem tăcuţi.

Aşteptarea

Atât Vechiul cât şi Noul Testament descriu existenţa noastră în relaţie cu Dumnezeu drept una a aşteptării. Pentru psalmist aşteptarea este plină de nelinişte; la apostoli, aşteptarea este liniştită. Aşteptarea înseamnă a nu avea şi a avea în acelaşi timp.

Nu este uşor de suportat faptul de a nu-L avea pe Dumnezeu, de a-L aştepta pe Dumnezeu. Nu este uşor să predicăm duminică de duminică fără să fim convinşi noi înşine că Îl avem pe Dumnezeu şi că putem dispune de El.

Dar, cu toate că aşteptarea înseamnă a nu avea, ea înseamnă şi a avea. Faptul că aşteptăm ceva arată că într-un fel îl avem deja. Aşteptarea anticipează ceea ce încă nu este real.

Eşti acceptat

Celor mai mulţi dintre noi li se par ciudate cuvinte precum „păcat” şi „har”. Ele sunt ciudate tocmai pentru că sunt atât de bine cunoscute. De-a lungul secolelor au primit conotaţii denaturante şi au pierdut atât de mult din puterea lor specială, încât s-ar cuveni să ne întrebăm serios dacă ar trebui să le mai folosim sau ar trebui să le înlăturăm ca pe nişte instrumente nefolositoare.

Aş vrea să propun un alt termen, nu ca substitut al cuvântului „păcat”, ci ca o cheie utilă pentru interpretarea cuvântului „păcat” – este vorba de cuvântul „separare”. Separarea este un aspect al experienţei fiecăruia. Poate că „păcat” are aceeaşi origine ca şi cuvântul „separare”, „despărţire”. În orice caz, păcatul este separare. A te afla în starea păcatului înseamnă a te afla în stare de separare. Iar separarea este întreită: separarea între vieţile individuale, separarea omului de el însuşi şi separarea tuturor oamenilor de Temeiul Fiinţei. Această separare întreită constituie starea a tot ce există; este un fapt universal; este soarta fiecărei vieţi. Şi este soarta noastră omenească într-un sens foarte special. Pentru că noi, ca oameni, ştim că suntem separaţi. Nu numai că suferim împreună cu toate celelalte creaturi, din cauza consecinţelor auto-distructive ale separării noastre, dar ştim de asemenea de ce suferim. Ştim că suntem înstrăinaţi de ceva căruia îi aparţinem cu adevărat şi cu care ar trebui să fim uniţi. Ştim că soarta separării nu este o simplă întâmplare, ca o licărire de lumină, ci o experienţă la care participăm activ, în care este implicată întreaga noastră personalitate şi care, ca soartă, este şi vină.

În har, ceva este depăşit; harul apare în ciuda a ceva; harul apare în ciuda separării şi a înstrăinării. Harul este reunirea vieţii cu viaţa, împăcarea sinelui cu el însuşi. Harul este acceptarea a ceea ce este respins. Harul transformă soarta într-un destin încărcat de sens; transformă vina în încredere şi curaj. Există ceva triumfător în cuvântul „har”: în ciuda înmulţirii păcatului, harul prisoseşte încă.

Acum, să privim în noi înşine, să descoperim acolo lupta dintre separare şi unire, dintre păcat şi har, în relaţia noastră cu alţii, în relaţia noastră cu noi înşine şi în relaţia noastră cu Temeiul şi ţelul fiinţei noastre. Dacă sufletele noastre corespund descrierii pe care am încercat să o fac, cuvinte precum „păcat” şi „separare”, „har” şi „unire” pot avea un sens nou. Dar cuvintele însele nu sunt importante. Important este răspunsul nivelurilor celor mai adânci ale fiinţei noastre. Dacă un astfel de răspuns ar apărea printre noi în acest moment, am putea spune că am cunoscut harul.

Ştim oare ce înseamnă să fii atins de har?

Nu putem să ne schimbăm vieţile, dacă nu acceptăm să ne fie schimbate prin atingerea harului. Harul se întâmplă sau nu se întâmplă. Cu siguranţă, nu se întâmplă dacă încercăm să-l obţinem cu forţa. Harul ne atinge atunci când ne aflăm în mare suferinţă şi chin. Ne atinge când străbatem valea întunecată a vieţii goale şi lipsite de înţeles. Ne atinge când simţim că separarea noastră este mai adâncă decât de obicei, deoarece am încălcat o altă viaţă, o viaţă pe care o iubeam sau de care ne-am despărţit. Ne atinge când dezgustul de propria noastră fiinţă, indiferenţa noastră, slăbiciunea, ostilitatea şi lipsa noastră de direcţie şi de stăpânire ne-au devenit insuportabile. Ne atinge când, an după an, perfecţiunea dorită în viaţă nu apare, când vechile constrângeri ne domină, aşa cum au făcut-o ani de-a rândul, când disperarea distruge toată bucuria şi curajul. Câteodată, brusc, un val de lumină sparge întunericul şi este ca şi cum o voce ar spune: „Eşti acceptat. Eşti acceptat, acceptat de acela care este mai mare decât tine şi al cărui nume nu îl ştii. Nu întreba de nume acum; poate că îl vei găsi mai târziu. Nu încerca să faci nimic acum; poate mai târziu vei face mai mult. Nu căuta nimic; nu realiza nimic; nu-ţi propune nimic. Acceptă doar faptul că eşti acceptat!” Dacă ni se întâmplă aşa ceva, trăim harul. După o astfel de experienţă, poate că nu vom fi mai buni decât înainte şi poate că nu vom crede mai mult decât înainte. Dar totul se va transforma. În acel moment harul învinge păcatul iar împăcarea înalţă un pod peste prăpastia înstrăinării.

”Păcatul” şi „harul” sunt cuvinte ciudate, dar ele nu sunt lucruri ciudate. Le găsim de fiecare dată când ne uităm în noi înşine cu ochi cercetători şi inimi deschise. 

Iată, Eu fac un lucru nou

Nimic nu este mai surprinzător decât apariţia noului în noi înşine. Noi nu putem să prevedem şi nici să observăm dezvoltarea lui. Nu încercăm să îl producem prin puterea voinţei noastre, prin puterea emoţiei noastre sau prin claritatea intelectului nostru. Dimpotrivă, simţim că încercând să îl producem, îi oprim apariţia… O fiinţă nouă se naşte în noi tocmai atunci când credeam cel mai puţin. Noul se iveşte în colţurile îndepărtate ale sufletelor noastre pe care le-am neglijat vreme îndelungată. El ne deschide nivelurile adânci ale personalităţii noastre care au fost închise prin deciziile şi excluderile noastre trecute. Ne eliberează de tragedia deciziei şi excluderii, întrucât ne este dat înaintea oricărei decizii. Ne trezim cu el în noi dintr-odată!Noul pe care l-am căutat şi pe care l-am dorit apare în momentul în care pierdusem speranţa de a-l mai găsi.

(Fragmente din cartea: Cutremurarea temeliilor de Paul Tillich, Editura Herald, 2007, Traducere: Monica Medeleanu)