În zilele îndepărtate, pe când întâiul freamăt al vorbirii îmi atinse buzele,

am urcat muntele sfânt şi I-am vorbit lui Dumnezeu spunându-I:
„Stăpâne, eu sunt robul Tău.
Voinţa Ta ascunsă e lege pentru mine
şi îţi voi fi supus în veci.”

Dar Dumnezeu nu îmi răspunse, ci se îndepărtă ca o furtună puternică.

Şi după o mie de ani am urcat din nou pe muntele cel sfânt şi I-am vorbit lui Dumnezeu încă o dată, şi I-am zis:
„Creatorule, eu sunt creaţia Ta.
Din lut m-ai plămădit şi Ţie îţi datorez fiinţa.”

Dar El nu îmi răspunse ci se îndepărta cu freamătul a o mie de aripi mlădioase.

Şi după încă o mie de ani m-am urcat pe muntele sfânt şi iarăşi I-am vorbit lui Dumnezeu, zicându-I:
„Tată, eu sunt fiul Tău.
Cu milostenie şi cu iubire Tu m-ai zămislit,
şi prin iubire şi-nchinare voi moşteni împărăţia Ta.”

Dar Dumnezeu nu îmi răspunse şi, precum ceaţa care învăluia piscurile îndepărtate, El se risipi.

O mie de ani mai târziu, când am urcat din nou pe muntele cel sfânt, şi iarăşi I-am vorbit lui Dumnezeu, I-am spus:
„Dumnezeul meu, menirea şi împlinirea mea,
eu îţi sunt ieri, iar Tu-mi eşti mâine;
eu îţi sunt rădăcina din ţărână, iar tu eşti înflorirea mea în ceruri,
şi împreună creştem dinaintea soarelui.”
Iar Dumnezeu se aplecă atunci deasupra-mi
şi îmi şopti-n ureche dulci cuvinte,
şi-asemeni mării care primeşte râuleţul ce aleargă către ea,
El m-a primit în Sine.

Am coborât apoi spre văi şi spre câmpii,
iar Dumnezeu era şi-acolo.

(Fragmente din volumul:
Kahlil Gibran – Darul iubirii,
Editura Herald, 2004)