”Sfintii Parinti pun intre patimi frica si toate starile de suflet asemanatoare, care constituie forme sau intensitati ale ei, ca teama, groaza, spaima, panica, dar si anxietatea, angoasa, disperarea. In general, frica este provocata de pericolul unei pierderi sau de o suferinta, de ideea sau sentimentul ca vom pierde sau am putea pierde lucrul pe care-l dorim sau pe cel de care ne-am legat.

Frica astfel definita poate fi la fel de bine o virtute, ca si o patima. „Daca frica este o patima, dupa cum vor unii, apoi nu orice frica este patima”, spune Clement Alexandrinul. De aceea trebuie sa facem distinctia intre doua feluri de frica.

1) Cel dintai, pe care Dumnezeu l-a sadit in om la crearea lui si care, deci, tine de firea sa, are doua forme.

a) Prima sa forma este o forta care-l tine pe om lipit de fiinta sa insasi si care-l face sa se teama de a nu-si pierde sufletul si trupul. Prin aceasta frica in manifestarile ei cele mai elementare, omul se alipeste de viata, de existenta si se teme de tot ceea ce i-ar putea-o rapi sau distruge si are repulsie fata de non-existenta. Sfantul Maxim Marturisitorul subliniaza ca aceasta tendinta tine de insasi firea omului: „cele ce sunt facute din cele ce nu sunt au si puterea de persistenta in Cel ce este, iar nu in ceea ce nu este, iar propriu acestora dupa fire este pornirea spre cele ce le sustin si ferirea de cele ce le strica”; ea face parte dintre logoi pe care Dumnezeu „i-a sadit de la inceput (in firea omeneasca) prin creatie”. „Frica dupa fire este o putere ce sustine existenta prin ferire (de cele ce-ar putea-o distruge)”, spune el in continuare. La fel spune si Sfantul loan Damaschin vorbind despre „repulsia fata de cele care distrug firea”; putem zice ca ea corespunde instinctului de conservare, instinctului vital, tendintei innascute a omului de a se mentine in viata si a-si perpetua existenta. Ea se manifesta in particular ca frica de moarte, tendinta fireasca de vreme ce Creatorul ne-a daruit viata pentru ca noi s-o pastram, iar stricaciunea si moartea sunt fenomene contrare firii.

b) A doua forma este „frica de Dumnezeu”, care pe o prima treapta este frica de pedeapsa dumnezeiasca, iar pe cea mai inalta treapta se arata ca frica de a nu fi despartit de Dumnezeu. Aceasta a doua forma de frica este firesc legata de cea dintai, caci omul -care-si iubeste propria fiinta si viata sa si se teme sa nu le piarda -, daca stie care este natura lor adevarata, nu poate decat sa se teama de despartirea de Dumnezeu, obarsia si scopul lor, din Care au izvorat si spre care se indreapta. Omul care intelege temeiul real al existentei sale nu se teme atat de pierderea vietii sale biologice, cat de pierderea vietii celei in Dumnezeu. La omul duhovnicesc, frica de moarte este inlaturata de frica de Dumnezeu si de tot ceea ce l-ar putea desparti de Dumnezeu, adica de pacat si de rautatea Vrajmasului care aduc moartea sufletului (cf. Mt 10, 28; Le 12, 5), singura moarte de care cu adevarat trebuie sa ne temem, caci ea ne lipseste de viata pentru vecie, in vreme ce moartea biologica nu face decat sa separe pentru un timp sufletul de trup si distruge numai forma pamanteasca si stricacioasa a existentei omului.

Acest dintai fel de frica, pe care tocmai am prezentat- o sub cele doua forme ale sale, constituie o virtute pe care Adam a avut-o in starea sa primordiala. Intr-adevar, Adam era sortit sa devina nemuritor prin har, dar putea sa si moara, datorita liberului sau arbitru, daca s-ar fi opus prin acesta vointei lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu i-a zis lui Adam: „Din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit !” (Fac. 2, 17). Frica – de a nu muri, ca si de a nu fi despartit de Dumnezeu – a fost unul dintre mijloacele pe care Dumnezeu le-a dat omului pentru a-l ajuta sa-I pazeasca porunca si sa se fereasca de urmarile calcarii ei.

2) Al doilea fel de frica, pe care Sfintii Parinti o privesc ca patima, este o urmare a pacatului stramosesc. Ea se manifesta intotdeauna ca aversiune a omului fata de tot ceea ce i- ar putea rapi sau distruge existenta, dar in cazul acesta nu mai este vorba despre existenta sa in Dumnezeu, ci de existenta sa de fiinta cazuta, de care se alipeste prin filautie. Sub aceasta forma, inainte de orice si mai intai de toate, ea este frica de moarte, dar nu din pricinile binecuvantate ale celuilalt soi de frica. Ea capata cele mai variate forme, pe care insa nu le vom mentiona aici. Pentru a o caracteriza, vom spune, impreuna cu Sfantul Maxim Marturisitorul, ca ea face parte dintre patimile datorate lipsirii de placere si este produsa ca si ele de faptul ca iubirea de sine este ranita de o suferinta a sufletului sau a trupului: omul se teme sa nu piarda – si se teme si de ceea ce l-ar face sa piarda – un obiect din lumea sensibila a carui posedare (reala sau anticipata in mod imaginar) ii ofera o anumita desfatare sensibila. Ideea sau sentimentul ca il poate pierde naste in suflet o stare de rau si de tulburare, ale carei efecte omul le resimte si pe plan trupesc: „Uneori se infricoseaza mai intai sufletul, alteori trupul”, dar oricum „de la unul trece si la celalalt”. Teama ca patima vadeste, in oricare dintre cazuri, alipirea de lumea aceasta, de bunurile din ea si de desfatarea simtuala de ele, si iubirea vietii de aici; caci omul cazut crede ca viata aceasta i-a fost data ca sa se bucure de toate placerile. De o asemenea teama tine orice forma de teama de moarte, care nu este teama fireasca de a nu-ti pierde viata vazuta ca dar al lui Dumnezeu si ca mijloc de inaintare spre unirea cu El, ci este teama de a nu pierde placerile lumii. Aceasta legatura esentiala dintre patima fricii si iubirea de viata potrivit duhului lumii – viata privita si traita cu totul trupeste – este adeseori evidentiata de invatatura Sfintilor Parinti. Astfel, Sfantul Isaac Sirul scrie: „Cand se afla cineva in cunostinta trupeasca, se teme de moarte”.

In Pateric citim ca un Batran a fost intrebat odata de un frate: „Oare de ce imi este teama cand merg prin pustie ?”. A raspuns acesta: „Pentru ca inca traiesti lumii !”. Iar in alta parte: „Un frate l-a intrebat pe un Batran: „De ce, atunci cand ies singur noaptea afara, mi se face frica ?”. Iar Batranul i-a spus: „Pentru ca inca pui pret pe viata in aceasta lume”. In timp ce primul fel de frica este „dupa fire”, acesta din urma, care este o patima rea, este „contrar firii” si „contrara ratiunii”. Ea vine din faptul ca omul a deviat sensul firesc si normal al acesteia – care-l facea sa ramana fidel fiintei sale autentice si sa-L iubeasca pe Dumnezeu -, acum fiindu-i frica sa nu-si piarda fiinta lui cea cazuta si sa nu se afle despartit de lumea aceasta, sa nu-si piarda viata dusa in chip patimas si toate placerile ei. in loc sa se teama de ceea ce-i poate pierde fiinta si existenta dupa duh, omul incepe sa se teama de tot ceea ce-i primejduieste existenta trupeasca si desfatarile pe care le culege din ea.

Frica de Dumnezeu si frica „lumeasca” nu sunt doua atitudini deosebite prin natura lor, ci sunt una si aceeasi atitudine fundamentala a omului, insa indreptata spre teluri diferite. Acest lucru reiese limpede din invatatura Sfintilor Parinti, care arata cum una o exclude pe cealalta: daca ti-e teama de ceva din lume inseamna ca nu ti-e frica de Dumnezeu; si, dimpotriva, cel care se teme de Dumnezeu n-are frica de nimic: „Cel ce s-a facut rob Domnului nu se va teme decat numai de Stapanul sau. Dar cel ce nu se teme inca de Acesta se teme si de umbra lui”, scrie, de pilda, Sfantul loan Scararul. De aceea Sfintii Parinti spun ca teama ca patima este inlesnita de „lipsa de rod a sufletului”, la care ajunge omul cand nu are Duhul cel dumnezeiesc salasluit in sufletul sau: „… m-am temut, caci sunt gol”, spune Adam dupa ce a calcat porunca (Fac. 3, 10).

La fel ca toate celelalte patimi, frica este, pentru Sfintii Parinti, o boala, pentru motivul fundamental pe care tocmai l-am prezentat (adica pervertirea unei dispozitii firesti virtuoase intr-o patima contrara firii), dar si din pricina numeroaselor tulburari care o constituie si pe care le genereaza. Mai intai, frica vadeste o relatie patologica a omului cu Dumnezeu. Temandu-se sa nu piarda ceva din bunurile lumii si placerile ei, in loc de a se teme sa nu-L piarda pe Dumnezeu, si deci pe sine, omul se desparte de Dumnezeu, adevaratul izvor al vietii sale, pricinuitorul si telul fiintei lui, Cel care da sens existentei sale si isi indreapta preocuparile spre realitatea sensibila care devine pentru el ceva absolut. Dupa cum se vede limpede, in aceasta atitudine si in urmarile sale nefaste regasim intregul proces al pacatului stramosesc.

In frica, Dumnezeu nu este numai uitat ca principiu al fiintei si al vietii, ca sens si centru al existentei; El este negat, ignorat, respins ca proniator si pazitor plin de bunatate al fiecarei fapturi. Frica vadeste amagirea in care a cazut omul crezand ca a fost parasit si socotind ca nu poate sau ca nu trebuie sa se bazeze decat pe propriile lui puteri, fiind lipsit de ajutorul lui Dumnezeu.

„Un Batran a fost intrebat de un frate: De ce ma tem cand sunt in „pustie ? Si i-a raspuns Batranul: Pentru ca te crezi singur si nu vezi ca Dumnezeu este cu tine”. Amintindu-ne ca Dumnezeu Se ingrijeste pururea de noi (Mt 10, 29-31; Lc 12, 6-7), Hristos insusi risipeste aceasta amagire. Pe deasupra, frica mai vadeste lipsa de credinta in bunurile duhovnicesti. Caci daca omul le-ar iubi pe acestea, numai de pierderea lor s-ar teme, caci, dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, omul „nu trebuie sa se teama decat de o singura durere: de pierderea darurilor dumnezeiesti”.

Singure aceste bunuri au cu adevarat o valoare absoluta si o importanta vitala pentru om. Cel care isi pune credinta in Dumnezeu, facandu-se partas invierii lui Hristos si al vietii celei dumnezeiesti, n-are a se teme nici pentru sufletul, nici pentru trupul sau si nici chiar de moarte, prin care numai trupul piere pentru o vreme, dar sufletul cu nimic nu se vatama (Mt 10, 28; Le 12, 4). Cel care se uneste cu Dumnezeu afla in El multimea tuturor bunatatilor si nu se teme ca va fi lipsit de vreunul dintre bunurile din lume.

A te teme, iarasi, nu inseamna numai a nu avea credinta in existenta darurilor duhovnicesti, singurele adevarate, ci, in acelasi timp, a te increde in chip zadarnic in bunurile materiale, a caror realitate este amagitoare si care se trec ca floarea ierbii, comori pe care rugina si moliile le mananca, iar hotii le rapesc (Mt 6, 19; Le 12, 33).

Si pentru ca ele sunt stricacioase, iar el supus mortii, mai devreme sau mai tarziu, omul le pierde si pe ele, si desfatarea pe care i-o aduceau si care, de altfel, este lucru de rand si de nimic fata de bucuria pricinuita de bunatatile imparatiei, in sufletul omului cazut se cuibareste frica numai pentru ca se lasa inselat de iluzoria realitate a lucrurilor si a placerilor din lume pe care le iubeste; daca ar sti ce sunt ele cu adevarat, pierderea lor nu l-ar afecta cu nimic.

Fiind lipsita de orice folos, frica se vadeste o data mai mult a fi irationala. Caci omul nu poate sa impiedice prin ea nimic din cele ce i se intampla, nu se poate feri de pericolele sau de lipsurile de care se teme (admitand ca ele intr-adevar se vor produce): „Si cine dintre voi, ingrijindu-se, poate sa adauge staturii sale un cot ?” (Mt 6, 27). Sfantul loan Damaschin arata ca fricii si grijii fara rost, pe care lisus insusi le condamna, li se opune lipsa de grija plina de folos, a celui care se incredinteaza in orice lucru Proniei dumnezeiesti.

Caracterul patologic al fricii se arata de asemenea in partea de imaginatie, mai mult sau mai putin intensa, pe care ea, in general, o implica si prin care omuj deformeaza realitatea, atribuindu-i laturi inexistente. Astfel, in imaginatia sa pericolele apar exagerat de mari, iar pierderea unui lucru oarecare, iminenta. Mai mult, omul ajunge sa-si inchipuie lucruri care nici nu exista, caci imaginatia sa creeaza, anticipeaza si face sa se admita ca sigure, in prezent sau intr-un viitor apropiat, lucruri pe care nimic nu-l indreptateste sa creada ca se vor petrece in realitate.

De aceea, Sfantul loan Scararul defineste astfel frica: „Frica lasa este vederea amagitoare a unei primejdii mai inainte de primejdie; sau ea este o simtire plina de tremurare a inimii, clatinata si speriata de nenorociri indoielnice”. Si, observand cum frica face indoielnice lucrurile cele mai sigure si mai evidente si cat de mult este amestecata in aceasta inchipuirea omului, el adauga: „Frica lasa este lipsa incredintarii (in lucrurile de care esti cel mai incredintat)”. Dar deformarea realitatii, neperceperea a ceea ce exista si perceperea celor inexistente sunt trasaturi specifice delirului. Frica arata intotdeauna ca, in modul in care este perceput si trait realul, imaginatia domina celelalte facultati sufletesti si le impune reprezentarile sale. „Spaima care duce la incremenire este frica rezultata dintr-o mare inchipuire”, arata Sfantul loan Damaschin. Dar daca frica sau spaima, chiar daca implica cel mai adesea multa imaginatie, pot fi uneori motivate in mod obiectiv, majoritatea formelor de teama, si mai ales nelinistea si angoasa, se caracterizeaza prin lipsa oricarei ratiuni obiective care le-ar putea produce, prin dominarea partii irationale din om.

Puterile sufletului care-i ingaduie omului sa vada dimensiunile reale ale lucrurilor si intamplarilor sunt, sub imperiul fricii, paralizate. „Caci – gasim scris in Cartea intelepciunii lui Solomon – spaima nu este altceva fara numai lepadarea oricarui ajutor care-ti vine de la dreapta judecata” (Int. Sol. 17, 11).

Zamislirea si dezvoltarea fricii in suflet pot fi iscate si prilejuite de alte patimi ale omului. Ea se arata a fi legata in primul rand de mandrie. Sfantul Isaac Sirul spune ca: „cel lipsit de smerenie e lipsit si de desavarsire. Si cel lipsit de aceasta e pururea infricat”. Iar Sfantul loan Scararul arata ca „sufletul mandru este robul fricii lase, pentru ca se bizuie pe sine si se teme de zgomotele lucrurilor si de umbre„.

Frica este legata si de patima trandaviei, cum ne arata Sfantul Simeon Noul Teolog. In general, frica poate fi iscata de starea de pacat, asa cum invata Sfantul Apostol Pavel: „Necaz si stramtorare (neliniste, in fr.) peste sufletul oricarui om care savarseste raul” (Rm. 2, 9). Sfantul Ioan Gura de Aur spune: „Cel care vietuieste in pacat este intotdeauna temator; si dupa cum cei care au de strabatut un drum intr-o noapte intunecata si fara luna tremura de frica, cu toate ca nu-i ameninta nimeni si nimic, tot asa pacatosii se tem tot timpul; chiar si atunci cand nu-i mustra nimeni, constiinta lor incarcata ii face sa se sperie de orice lucru, sa se fereasca de toti si toate sa li se para infricosatoare si inspaimantatoare, nefiind nimic care sa nu-i umple de neliniste„. Aceste remarci nu se aplica numai celor care, dorind sa traiasca potrivit poruncilor sau cel putin cunoscandu-le, le-au calcat si, prin urmare, sufera mustrarile constiintei, ci de asemenea si celor care, traind in afara credintei si in necunoasterea poruncilor, au totusi un oarecare sentiment al starii lor de pacatosenie.

Se pare chiar ca starea de pacat trezeste frica, sub forma anxietatii si angoasei, cu atat mai mult cu cat omul nu are constiinta limpede a pacatului sau. Referindu-se la „frica sufletului in care este o marturie a pacatului”, Sfantul Diadoh al Foticeei il sfatuieste pe crestin sa-si marturiseasca chiar greselile cele fara de voie si cele fara de stiinta, caci, spune el, „daca nu ne vom marturisi cum trebuie si pentru greselile fara de voie, vom afla in noi in vremea iesirii noastre o oarecare frica nelamurita”. Frica, ca si celelalte patimi, este direct legata de lucrarea diavolilor. Ei contribuie la aparitia ei si se folosesc de ea ca de un teren foarte prielnic pentru lucrarea lor, caci le este un bun aliat, dupa cum arata Sfantul Diadoh al Foticeei, mai ales cand este vorba despre frica legata de savarsirea pacatului.”

Terapeutica bolilor spirituale – Jean Claude Larchet