Am auzit o istorioara despre un grup de europeni care au plecat in expeditie prin Tibet impreuna cu un serpas. Hotarâti sa ajunga intr-o singura zi la tabara unde erau asteptati, au tot grabit urcusul, indemnându-si insotitorul sa mearga mai repede si refuzând orice propunere de a face un popas. Dupa multe ore de drum tibetanul s-a oprit fara un cuvânt, s-a asezat pe o piatra si a inchis ochii. Cercetatorii l-au intrebat ce face, i-au vorbit, l-au rugat, l-au amenintat ca nu-i mai dau nici o plata daca nu se ridica imediat sa-i conduca la locul dorit. Calauza a ramas neclintita. Dupa o ora si ceva a deschis ochii, s-a ridicat scuturându-si un pic vesmintele si a pornit cu pas linistit, chemându-i pe oameni sa continuie drumul. Acestia au venit muti de uimire. Dupa o vreme, cineva a rupt tacerea si l-a intrebat ce l-a facut sa se opreasca in felul in care o facuse si ce l-a induplecat pâna la urma sa reia urcusul.

Serpasul a spus: „Trupurile noastre s-au zorit prea mult. Trebuia sa ne oprim si sa asteptam pâna ne ajung din urma sufletele, altfel calatoria noastra n-ar fi avut sorti de izbânda.“

Povestea aceasta mi-a adus aminte o alta. Tot despre un tibetan. El nu insotea pe nimeni, ci plecase de unul singur spre o mânastire ridicata in vârf de munte. Pe drum l-a prins o ploaie cu fulgere si tunete. Omul a gasit un han unde sa se adaposteasca abia dupa ce s-a lasat intunericul. A schimbat câteva vorbe cu stapânul locului, a mâncat ceva si s-a dus la culcare. Dar nici nu s-a luminat bine de ziua si calatorul era gata de plecare. Hangiul s-a uitat pe fereastra, a vazut cum toarna cu galeata si a spus: „Unde te duci, omule, pe vremea asta? E prapad, n-o sa apuci sa ajungi nici pâna la urmatorul han, daramite sus, la mânastire!“ Drumetul a deschis usa si i-a raspuns din prag: „Nu-ti fa griji. Sufletul meu a ajuns demult acolo, asa ca picioarelor mele le este usor sa-l urmeze.“

Foarte probabil ca istorioarele nu au fost nascute deodata, ca gemenii, de acelasi povestitor. Dar daca le afli pe amândoua nu ai cum sa nu te intrebi ce inseamna a fi cu adevarat in ritm cu propriul suflet. Sa nu ingadui trupului sa goneasca orbeste indemnat de urgente care te rup de sensul adânc al vietii si iti bareaza chiar drumul spre culmea la care aspiri? Dar sa lasi sufletul sa se desprinda de celelalte invelisuri mai incete ale fiintei, sa-si ia avânt pentru a marca locul unde si ele vor ajunge, puse in miscare de energia lui colosala? Si de ce tocmai sufletul sa fie inainte-mergator si nu ratiunea sau vointa? De ce tocmai sufletul sa fie calauza noastra prin lume, ce il face pe el sa detina cunoasterea care ii trebuie pentru a ne conduce la capatul noptii?

La intrebarea aceasta primim raspuns atunci când intâlnim oameni in care sufletul vibreaza fara masura. Ceea ce spun ei este adevarat. Au usurinta de a lasa o amprenta in viata noastra si atunci când nu-si propun sa transmita ceva. Totusi ceva se comunica chiar prin simpla lor prezenta. Au o intelegere calda a lucrurilor, un fel natural de a fi care face ca tot ceea ce este unic in fiinta lor sa intersecteze ceva universal. Cei care au suflet se bucura sa-i aprecieze pe cei din jur, sa participe viu la frumusetea pe care o presimt in ei, chiar si atunci când acestia nu-si cunosc si nu-si celebreaza frumusetea interioara.

De ce sa-i acordam credit sufletului in propria viata? Pentru ca a avea suflet inseamna a fi conectat la prezenta divina. Nemtii au o vorba…“ Sa nu mergi niciodata mai repede decat poate sa zboare ingerul pazitor! “