„Mulţi oameni din zilele noastre se întreabă pentru ce raţiune ar trebui să se spovedească. Dumnezeu i-ar ierta tot la fel de bine şi fără spovedanie. Ei i-ar putea spune greşeala lor direct lui Dumnezeu, fără ca pentru aceasta să fie nevoie de un preot. Este adevărat, Dumnezeu ne poate ierta greşelile noastre fără spovedanie. Dumnezeu nu este legat de spovedanie. Dumnezeu este cel care iartă. Noi putem trăi iubirea lui din iertare, ascultând şi meditând cuvântul lui, prezentându-i în iubirea lui, în rugăciune adevărul nostru. Problema nu este de a şti cum ne iartă Dumnezeu , ci cum putem noi crede în iertarea lui. Ritualul spovedaniei ar vrea să ne ajute, înainte de toate, să putem crede în iertare. Pentru că există în noi o voce interioară care ne împiedică să acceptăm iertarea divină.

Cel care a devenit vinovat se simte inacceptabil. De multe ori cuvântul încurajator al unui prieten nu este suficient pentru a ne elibera de acest sentiment. Avem nevoie de un ritual care să pătrundă în profunzimea inconştientului şi să suprime barierele psihologice care ne împiedică să credem în iertare.

C.G. Jung povesteşte că o femeie şi-a otrăvit prietena pentru a se putea căsători cu soţul acesteia. Ea aranjase totul pentru ca nici o bănuială să nu cadă asupra ei. Dar ea nu se putea elibera de sentimentul de vinovăţie. Se simţea exclusă din comunitatea umană, şi chiar din comunitatea animalelor şi a plantelor. Practicând călăria, a fost aruncată la pământ de calul ei. Florile se ofileau în apartamentul ei. În această stare fiind a venit la C.G. Jung. „Avea nevoie să se confeseze şi a venit la mine în această intenţie. Era o ucigaşă şi în plus ea se omorâse pe sine însăşi. Pentru că oricine comite o asemenea crimă îşi distruge propriul suflet… Prin crima ei, această femeie a devenit străină animalelor şi se scufunda într-o singurătate insuportabilă. Pentru a se elibera din singurătatea ei ea a făcut din mine un complice. Ea voia să găsească un om care să-i poată accepta mai dinainte confesiunea, pentru că astfel ea ar fi regăsit cumva relaţia sa cu umanitatea.” (C.G. Jung, Ma vie, Souvenirs…). Din faptul că vina ne exclude din comunitatea oamenilor, o vină cu adevărat gravă necesită o discuţie, pentru a mă putea simţi din nou om printre oameni.

Darâmarea zidului de separaţie

Jung indică încă un motiv pentru a justifica necesitatea spovedaniei: „Se pare că există o formă de conştiinţă a umanităţii, care pedepseşte sever pe oricine îşi refuză să abandoneze, la un moment dat, orgoliul supravieţuirii şi al autoafirmării lui şi să recunoască umanitatea lui supusă greşelii. Altfel un zid de nepătruns îl va priva de sentimentul viu de a fi un om printre oameni”. (Jacobi).

Potrivit lui Jung, spovedania dărâmă zidul care ne separă de Dumnezeu, de noi înşine şi de alţii. Pentru sănătatea unei fiinţe umane, este vădit necesar să existe un loc în care, în deplină conştienţă, să ne putem recunoaşte defectele şi slăbiciunile şi unde să putem vorbi despre vină şi despre sentimentul nostru de culpabilitate. În mod natural noi am prefera să vorbim despre puterea şi despre realizările noastre. Păstrăm tăcerea în privinţa vinei noastre reale. Este eliberator pentru noi să putem vorbi despre tot, şi înainte de orice despre culpabilitatea noastră. Dar acest dialog despre culpabilitate nu se poate realiza decât dacă avem un cadru care ne protejează, un loc în care nu vom fi condamnaţi, ci unde vom fi primiţi necondiţionat. Astăzi, aceste locuri sunt înainte de toate terapia şi spovedania. Oricine se află în imposibilitatea de a vorbi despre vina sa, va fi ros în permanenţă de spaima că cineva i-ar putea descoperi greşelile. Vorbind despre greşeala mea mă eliberez de această angoasă.

Păcatele îţi sunt iertate”

Pentru Jung, ritualul spovedaniei este important, pentru a   surmonta, în profunzimea inconştientului nostru, neîncrederea noastră profundă în iertare. „Prin ritual, este dată satisfacţie aspectului colectiv şi numinos al momentului, dincolo de semnificaţia lui pur personală. Acest aspect al ritualului este de o importanţă majoră. Rugăciunea personală a pastorului nu satisface de loc această nevoie. Pentru că răspunsul trebuie să fie colectiv şi istoric; el trebuie să evoce spiritul înaintaşilor şi să reunească prezentul cu trecutul istoric şi mistic… Efectul ritualului autentic nu este de loc magic, ci psihologic” (Corespondenţe, IV, p.23-24). Spovedania transmite iertarea lui Dumnezeu, aşa încât ea să poată ajunge la străfundul inimii umane. Jung atribuie ritualului un efect asupra psihicului omului, mai profund decât cuvintele, care se adresează numai sentimentului şi raţiunii. Dar el reproşează Bisericilor şi neglijarea sensului psihologic al ritualului. Pentru Biserică este aşadar o sarcină importantă aceea de a îndeplini şi transmite ritualul spovedaniei, de aşa manieră încât acesta să atingă oamenii în inimile lor, pentru ca aceştia să trăiască puterea eliberatoare a iertării. Ritualul opune sentimentelor profunde ale vinovăţiei un element supra-personal. El îl pune pe penitent în legătură cu puterea lui Iisus Cristos, care acţionează în persoană asupra celui care a păcătuit, eliberându-l de vina sa şi de sentimentele de culpabilitate: „Păcatele îţi sunt iertate… Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!” (cf. Mc. 2,5.11)

Spovedania necesită o pregătire. Încerc să mă ascult pe mine însumi pentru a simţi la ce nivel ceva nu merge şi prin ce m-am îndepărtat de orientarea mea personală, la ce nivel am fost rănit sau am făcut rău altora. Iau în considerare relaţia mea cu Dumnezeu. Şi reflectez asupra a ceea ce aş vrea să abordez în spovedania mea. Pe parcursul pregătirii spovedaniei, este bine să-mi amintesc că sacramentul spovedaniei este o sărbătoare a reconcilierii. Pentru această sărbătoare trebuie să mă pregătesc deci, pentru a participa în deplină cunoştinţă de cauză, pentru a putea celebra o adevărată sărbătoare a eliberării şi a reconcilierii. În spovedanie, merg la întâlnirea cu Cristos care mă primeşte necondiţionat. Merg la Dumnezeu, Tatăl meu, care mă primeşte şi celebrează cu mine o sărbătoare de bucurie, pentru că eu care eram pierdut şi care mă răcisem voi fi regăsit, pentru că eram mort, înţepenit în diferite constrângeri şi în vechile scheme de viaţă, voi fi din nou viu. Astfel, parabola fiului risipitor sau a Părintelui îndurător ar putea fi o frumoasă imagine, care mă va putea ajuta să mă pregătesc de această sărbătoare a reconcilierii care o constituie spovedania.

Cea de-a doua etapă este acuzarea greşelilor mele. Nu sunt obligat să enumăr de o manieră completă toate greşelile pe care le-am comis. Dar este vorba să reţin ceea ce este esenţial: prin ce mă simt vinovat? Ce este în dezordine în viaţa mea? Pe ce plan sufăr? Ce mă apasă? Unde se află adevăratul punct al vinovăţiei mele, care mă face să fug departe de mine şi departe de Dumnezeu şi pe care am intenţia fermă de a-l prezenta lui Dumnezeu? Preotul va putea să intre în detaliul acestei acuzaţii, pentru a clarifica anumite lucruri în cursul unei scurte conversaţii, pentru ca penitentul să poată să se înţeleagă mai bine pe sine însuşi în toate problemele lui. Este în natura dialogului de a face să se înţeleagă, de a elucida, dar trebuie abordată şi chestiunea de a şti cum se prezintă continuarea. Altădată preotul îi impunea penitentului o penitenţă. Dar adesea aceasta era prea exterioară şi consta în recitarea unei sau altei rugăciuni. Îmi pare mai important de a căuta împreună cu penitentul ceea ce ar putea să-l ajute să progreseze interior şi să se elibereze de cutare vină sau de cutare schemă de viaţă, sursă de răni personale. În loc de a lua hotărâri, ar fi mai util de a căuta practici concrete, care să mă ajute să înaintez.

Uneori eu propun şi un ritual care să traducă ritualul spovedaniei în viaţa concretă a penitentului. Am dat sfatul unui asemenea ritual unei femei care rupsese relaţia cu prietenul ei şi care nu reuşea să se elibereze de sentimentele de culpabilitate. Dacă ea putea să-şi imagineze ea trebuia să transcrie pe o foaie de hârtie tot ceea ce o apăsa din acea veche relaţie pentru a merge împreună cu noul ei prieten să o îngroape şi poate să planteze flori sau un pom deasupra. Acest ritual ar putea să-i fie foarte util acestei femei: el ar putea să o debaraseze efectiv de sentimentele ei de culpabilitate. S-ar putea aduce obiecţia că ritualul spovedaniei ar trebui să fie suficient pentru a o elibera. Dar uneori ritualul sacramental are nevoie de un ritual personal pentru a pătrunde toate straturile sufletului şi pentru a face să pătrundă în profunzimea inimii reconcilierea şi eliberarea care sunt acordate prin spovedanie.

Spovedania se termină prin absolvire, iertarea păcatelor în numele şi prin autoritatea lui Iisus Cristos. Ritualul prevede ca preotul, dând absolvirea, să-şi pună mâinile peste penitent. Prin această punere a mâinilor, preotul transmite fizic iertarea şi la fel penitentul  trăieşte cu toate simţurile lui faptul că Dumnezeu îl iubeşte necondiţionat. Atingerea mâinilor mă face să simt că Cristos în persoană mă atinge cu iubire, spunându-mi: „Păcatele îţi sunt iertate”. Iertarea pătrunde în inima mea şi mă face apt să mă iert pe mine însumi. De fapt, scopul spovedaniei este ca eu să pot crede nu doar la modul cerebral, ci şi cu inima mea, deci cu tot corpul meu, că vina mea este iertată şi că mă pot ierta pe mine însumi din toată inima mea. Eu fac în realitate experienţa eliberării mele. Voi înceta deci să mă torturez acuzându-mă în viitor. Voi putea celebra în realitate o sărbătoare a reconcilierii.

(Anselm Grun:„Se pardonner à soi-même”,Desclee de Brouwer,2003,traducerea Viorica Jucan)