“Incotro sa ma indrept?” Acesta este inceputul unui cantec din Liturghia Germana a lui  Franz Schubert. Cine pune intrebarea asta? Doar o fiinta umana intreaba asa ceva sau, mai precis, un copil neajutorat.

Ne putem imagina un animal sau orice alta creatura punand intrebarea asta? In aceasta privinta, nu sunt ei singuri, trebuind sa se apere pe ei? Nu trebuie ei sa stie ce sa faca si unde sa mearga de indata ce protectia mamei lor se opreste? Nu sunt cu totii numiti organisme primitive lasate pe propriile picioare chiar de la inceput? Daca nu, nu pot supravietui.

Aceasta inseamna ca sunt mai putin vii, mai putin protejati si mai putin doriti de forta creatoare decat cei care intreaba si se roaga: “Incotro sa ma indrept?” in loc sa riste sa faca urmatorul pas pe cont propriu, oricare ar fi consecintele?

Incotro sa ma indrept? Rapunsul: la urmatoarea sarcina. Atunci, actiunea mea ma conduce, intr-o mare masura, deoarece numai participand la urmatoarea sarcina imi traiesc viata. In acest fel, trec la urmatoarea actiune care se cere in acest moment si o fac in asa fel incat lucrurile sa se indrepte spre urmatorul moment.

Aceia care se intreaba, “incotro,” stau nemiscati. Viata lor este in asteptare, in loc sa se miste. Iubirea lor este in asteptare in loc sa aiba efect imediat.

Cantecul: “Incotro sa ma indrept?” ii este adresat lui Dumnezeu. Ce spune despre Dumnezeu? Implicit in aceasta intrebare este faptul ca El s-a retras, ca El nu tine viata mea in mana Lui, sau nu chiar si nu in intregime. Ascuns, in spatele chemarii, este ca Dumnezeu nu este aici tot timpul, in miscarile si actiunile mele de acum.

Deci, incotro sa ma indrept? Catre viata – catre viata in toata plenitudinea ei, acum.

Atunci, cine sau ce se intoarce catre mine? Viata mea se intoarce catre mine – si Dumnezeu odata cu ea.  

Bert Hellinger