Autotransfigurarea şi dobândirea unei juste iubiri de Sine sunt un lucru esenţial pe calea spirituală şi nu sunt tocmai uşor de dobândit. În această lume, Dumnezeu ni se revelează sub forma exteriorului (lumea obiectivă în care trăim) şi a interiorului (propriul nostru univers lăuntric). Pentru majoritatea oamenilor, însă, ambele ipostaze rămân destul de criptice. Lumea exterioară ne înşeală deseori aşteptările, pare a fi ameninţătoare sau de neînţeles. Pe de altă parte, universul interior riscă să ne pară banal sau insuficient de elevat. Dezamăgiţi deopotrivă de interior şi de exterior, ne refugiem uneori într-o fantasmagorică transcendenţă care sperăm să fie mai prietenoasă. Şi totuşi, pentru fiecare dintre noi, Dumnezeu este cel mai accesibil aici şi acum, chiar în noi înşine, cei care suntem în această clipă. A nega sau a ignora prezenţa Lui în noi este o blasfemie pe care o comitem zilnic, cu nepăsare. De fapt, raportarea la interior şi la exterior sunt interdependente. Nu putem avea un comportament just faţă de exterior, atât timp cât menţinem o atitudine distorsionată faţă de noi înşine.

Iubirea pe care ne-o refuzăm nouă, le-o refuzăm în acelaşi timp şi celorlalţi. Rănile pe care ni le provocăm printr-o atitudine lipsită de iubire faţă de noi înşine se vor reflecta şi în relaţiile cu exteriorul. A refuza să te iubeşti înseamnă a nega (chiar dacă inconştient) că toate fiinţele merită iubirea ta – inclusiv tu însuţi. Foarte multe dintre rănile noastre sufleteşti ni le provocăm noi înşine, prin felul nepotrivit în care ne privim. În momentul în care începem să ne acceptăm şi să ne iubim aşa cum suntem, dispar brusc multe dintre agresiunile care ne obişnuisem să credem că vin din afară. Pentru simplul motiv că violenţa exterioară are nevoie de mintea noastră agresivă pentru a ajunge în interior – altfel, singurul ecou pe care ni-l trezeşte este compasiunea. Dimpotrivă, o minte agresivă la adresa propriei fiinţe ne poate răni fără oprelişti, în numeroase moduri: gânduri de neputinţă, descurajare, sentimente de inferioritate, stări de revoltă, frici etc. Pe masură ce ne permitem să trăim astfel de manifestări inferioare, acestea capătă forţă. Menţinute timp îndelungat, ajung chiar să ne pună în rezonanţă permanentă cu anumite planuri demoniace, care fac în cele din urmă ca aceste idei să fie întreţinute în mod spontan. Astfel, agresiunea noastră faţă de noi înşine creează breşa prin care Universul ne răneşte.

Justa măsură în iubirea de sine este aproape la fel de greu de dobândit ca şi viziunea Sinelui. Oscilăm mereu între mândrie şi disperare. Când universul nostru individual funcţionează cum ne place, luăm asta drept un semn al valorii noastre personale şi un motiv de mândrie. Când nu ne mai oferă suficiente satisfacţii, considerăm că nu merităm iubirea lui Dumnezeu şi ne lăsăm cuprinşi de tristeţe. Astfel, val după val şi abis după abis, ne petrecem întreaga viaţă fără a ne iubi vreodată cu adevărat. După numeroase treceri de la o extremă la alta, pare să se schiţeze o cale de mijloc: autocompătimirea – care nici ea nu are, de fapt, nimic de a face cu iubirea de Sine, ci dimpotrivă provoacă tot atât de multe răni ca şi orgoliul sau neîncrederea în sine.

Există multe piedici în calea unei veritabile iubiri de sine. Blocajul cel mai superficial constă în ideea preconcepută că „nu este necesar (sau moral) să mă iubesc pe mine însumi”. Totuşi, acesta este doar un pretext pentru teama de a recunoaşte că nu suntem (deocamdată) capabili să manifestăm această iubire. Fie că e îndreptată spre exterior sau către propria fiinţă, dragostea este totdeauna o probă de nobleţe interioară. Implică curaj, dăruire, dilatare a conştiinţei.

La nivel uman, cu excepţia fiinţelor cu înaltă viaţă spirituală, rareori iubirea se prezintă în forma sa pură. Nu este aur, ci nisip aurifer. De aceea o relaţie de iubire implică totdeauna răbdarea de a alege fir cu fir ceea ce este pur de ceea ce este impur. Reuşim să-i convingem pe ceilalţi că îi iubim, dar este imposibil să nu sesizăm cât de multe lacune are încă această iubire. Aşa încât, în ceea ce ne priveşte pe noi înşine, nu ne mai străduim să ne amăgim că ne iubim, ci preferăm să argumentăm că nici nu este necesar să o facem.

Atunci când căutăm să dezvoltăm o justă iubire de Sine, ne plasăm cu luciditate într-un domeniu pe care altfel riscăm să-l parcurgem de fiecare dată în stare de beţie. De cele mai multe ori trăim iubirea relaţională colorată sau invadată de numeroase alte sentimente, unele chiar fără legătură cu ea. Totuşi, în aspectul său ultim, iubirea nu este (doar) un sentiment. A explora iubirea de Sine înseamnă, printre altele, a pătrunde în acel domeniu misterios în care iubirea există, dar este lipsită de sentimentalisme. Aceasta este o lecţie fundamentală în lipsa căreia nu ne putem maturiza cu adevărat din punct de vedere afectiv.

Practic, prima poveste de dragoste adevărată este cel mai uşor să o ai cu tine însuţi, pentru că porneşti din punctul în care ajungi cu celălalt abia după o relaţie de câţiva ani, când reuşeşti să spulberi multe dintre iluziile perfecţiunii de la început. Şi cu toate că probabil ţi-ai spulberat de mult iluzia propriei perfecţiuni… nu te poţi despărţi de tine însuţi! Va trebui să mergi împreună cu tine până la capăt. Dincolo de orice sentimentalisme, iubirea este o căutare sinceră şi continuă a binelui, a armoniei, a frumuseţii – pentru tine şi pentru cei pe care îi iubeşti. Dacă această căutare nu există sau este sufocată de multe tensiuni şi confuzii, de aviditate, înseamnă că trebuie să cerni cu mai multă atenţie nisipul aurifer al universului tău interior. Iubirea înseamnă răbdare, toleranţă, transparenţă… Este încântător să înveţi toate acestea în interacţiunea cu ceilalţi, dar dacă relaţiile pe care le-ai avut până acum nu ţi-au oferit o asemenea ocazie, nimic nu te împiedică să începi chiar acum raportându-te la tine însuţi.

Lise Bourbeau