„…şi m-am pierdut

Atunci când ne pierdem punctul de referinţă, ne punem într-o situaţie foarte periculoasă, deoarece avem tendinţa să ne legăm, să ne ataşăm de prima persoană pe care o întâlnim, de prima persoană care ne zâmbeşte, ne îmbrăţişează, ne ascultă. Şi aproape niciodată această persoană nu este cea potrivită.

Asta şi pentru că, în momentele de teamă, când ne pierdem propriul eu, nu mai dispunem de prudenţă, de discernământ, de capacitatea de a-l simţi profund pe celălalt, de a capta adevărata lui esenţă. E de ajuns o singură mângâiere, un sărut… şi deja ni se pare mult.

Nu ne interesează să-l cunoaştem mai mult pe celălalt. Sau îl cunoaştem chiar prea bine?

CÂND EŞTI TÂNĂR

… iubirea nu este o entitate statică, de neschimbat, absolută. Nu se află în paradis. Şi nici în infern. Ci este un mod de a stabili relaţii. Nu este un mod de a-ţi uşura viaţa, ci mai degrabă, de a face să iasă la iveală şi de a-ţi depăşi propriile probleme, propriile slăbiciuni.

De ce, de exemplu, când cineva iubeşte mult, deseori celălalt fuge? De ce unii oameni promit fidelitate, apoi trădează?

Am înţeles că, în plan afectiv, nimeni nu este scutit de greşeli, de lipsuri, de nepotriviri. Am mai înţeles că mulţi dintre noi încep o viaţă în doi pentru a umple un gol pe care îl simt înlăuntrul lor. Deseori ne oferim şi ne pierdem inima deoarece suntem îndrăgostiţi de iubire.

De multe ori se întâmplă să pierdem contactul cu propriul eu şi să căutăm o pe cineva care să aibă grijă de noi, întrucât nu mai ştim să ne îngrijim singuri. Sau chiar suportăm o prezenţă negativă, doar ca să nu rămânem singuri cu noi înşine.

Relaţia de iubire, în schimb, ar trebui să fie locul în care putem şi trebuie să lucrăm cu noi înşine, în care este stimulată posibilitatea de a creşte în plan psihologic şi spiritual, în care putem şi trebuie să stabilim o relaţie de profundă intimitate cu celălalt, simţind şi receptând totul: suferinţa, bucuria, apropierea, depărtarea, dorinţa, refuzul, deschiderea, închistarea…

La capătul acestui drum, inima s-a cizelat, şi-a descoperit esenţa şi a devenit mai primitoare, mai umilă. S-a căsătorit.

IUBIREA BOLNAVĂ

O greşeală de evaluare

Atunci când, deşi suferim mult, nu reuşim să-l părăsim pe celălalt, credem că iubim, dar, de fapt, nu iubim: ne încearcă teama.Teama de a nu-l pierde pe celălalt, invidia faţă de libertatea, de independenţa, de autonomia lui, gelozia faţă de prieteniile şi cunoştinţele lui. Teama de a nu rămâne singuri, părăsiţi, respinşi. Teama că nu vom fi doriţi, plăcuţi, frumoşi, încântători…

Atunci ne legăm de celălalt, de cineva în jurul căruia viaţa noastră să se rotească. Ne simţim vii doar în prezenţa acestei persoane. Dar acest tip de iubire nu este sănătos.

Atunci când dăm totul, când suportăm, când justificăm gesturile egoiste ale celuilalt, răutăţile lui, trădările, minciunile, indiferenţa lui cu o pasivitate resemnată, de fapt, nu iubim, ci ne facem rău. Deoarece nu ne respectăm, deoarece ne-am pierdut încrederea în noi înşine.

Înainte de toate, să ne simţim bine cu noi înşine

Ar putea părea banal, dar trebuie să ne simţim bine în Primul rând cu noi înşine şi apoi cu ceilalţi. Asta şi pentru că, tocmai atunci când nu ne simţim bine cu noi înşine, avem tendinţa să devenim dependenţi de partener. Stăm cu el (sau cu ea) ca să ne simţim în siguranţă, protejaţi, tocmai pentru că nu suntem în stare să ne încurajăm singuri, pentru că nu reuşim să ne protejăm singuri.

Ne-a lipsit ceva important în copilărie, în adolescenţă… Doar prezenţa permanentă, constantă a celuilalt ne va putea linişti, ne va putea face să ne simţim demni de respect, de încredere, în caz contrar, dacă celălalt nu ne ia în seamă, nu ne ascultă, simţim că murim, ne gândim cu durere că nu existăm.

Şi totuşi, nimeni nu ne poate face fericiţi, dacă noi nu i-o permitem.

Golul pe care îl simţim nu va putea fi umplut cu iubire dacă, înainte de toate, nu ne acceptăm, dacă nu încetăm să ne temem şi ne lăsăm în voia firii noastre, dacă nu încetăm să-l ţinem pe celălalt sub control, dacă nu încetăm să ne prefacem că avem probleme…

Fericirea vine din seninătatea pe care am reuşit s-o creăm, înlăuntrul nostru.

Suferinţa din dragoste…

Deseori, când nu ne respectăm, când ne pierdem încrederea în noi înşine, confundăm sexul cu dragostea, obsesia cu dorinţa.

Doar ca să ne simţim iubiţi, oferim tot ceea ce avem, trup, personalitate, timp, bani… Şi, fiindcă nu ni se răspunde aşa cum am vrea noi, încercăm iar şi iar, tot mai mult. Alergăm de la un partener la altul în căutarea a ceea ce nu vrem să găsim în noi. Până în momentul în care murim din punct de vedere psihologic.

Totuşi, aceste persoane, dacă nu suferă, cred că nu iubesc, îşi măsoară dragostea în funcţie de gradul de suferinţă pe care o suportă.

…pentru partener

Deşi în exterior apărem puternici, hotărâţi, motivaţi, înlăuntrul nostru ne respectăm atât de puţin încât rămânem legaţi de persoane pe care le simţim nedemne de încredere, incapabile de afecţiune.

Se pare că tocmai atunci când o persoană este slabă sau bolnavă psihic, ea atrage, inevitabil, fără să-şi dea seama, persoane la fel de slabe şi bolnave, doar mascate în oameni puternici, travestiţi în salvatori…

Deseori aceste personalităţi disonante sunt bine mascate de succesul profesional la care au ajuns, de prestigiul social ostentativ. De multe ori, bărbaţii îşi proiectează problemele nerezolvate în exterior, în muncă, în sport; femeile sunt poate mai înclinate să facă acest lucru în plan personal, în sentimente, dar problema rămâne: relaţiile pe care le leagă cu celălalt, deşi par să ajute, sunt distructive.

Oare preferă compania unui partener dezechilibrat pentru a recrea, inconştient, o situaţie din copilărie sau adolescenţă bine cunoscută lor?

SĂ RECUNOAŞTEM PROBLEMELE CA SĂ LE REZOLVĂM

Sunt mii de modalităţi de a ascunde adevărul faţă de noi înşine.

De aceea, încerc să vă ajut, enumerând câteva tipuri de medii parentale nevrotice. Poate că, astfel, unii dintre voi îşi vor recunoaşte originea propriei dispoziţii psihice.

Atunci când nu există o discuţie deschisă despre sentimente

Când în familie nu există discuţii deschise despre sentimentele pe care membrii ei le trăiesc, ne aflăm cu siguranţă în faţa unui mediu parental nevrotic. Atunci când nu se spune adevărul, când se preferă o comunicare ambiguă, falsă, distorsionată, capabilă să ascundă adevăratele probleme de familie, cu greu se poate dezvolta capacitatea de a simţi ca proprii anumite sentimente, anumite emoţii.

Atunci când sentimentele sunt respinse sau negate

Când într-o familie este împiedicată, prin tăcere sau schimbând subiectul, sau prin interdicţii explicite, exprimarea propriilor sentimente, a propriilor emoţii, cu greu se dezvoltă capacitatea de a înţelege cine se află în faţa noastră.

De fapt, situaţii sau persoane, pe care alţii le-ar recepta de îndată ca fiind periculoase, sunt acceptate, dacă nu chiar dorite şi căutate, de către cei care au trăit o copilărie disonantă. Deoarece constituie oricum un teren cunoscut, deja trăit şi, deci, par a fi mai uşor de controlat, de prevăzut.

Când ne uităm responsabilităţile faţă de noi înşine

Când stima noastră de sine este foarte scăzută, suntem convinşi că nu merităm fericirea. Credem că trebuie să o câştigăm.

Şi asta cu mari eforturi.

De aceea şi poate ca să nu ne simţim responsabili faţă de noi înşine, faţă de problemele noastre, preferăm să stăm cu persoane care au, cel puţin în aparenţă, mai multe probleme decât noi.

Deseori, aceste persoane, la vârsta copilăriei sau a adolescenţei, au fost obişnuite să suporte eforturi psihice şi responsabilităţi mai mari decât ele.

Când nu ne apărăm integritatea

Persoanele cu o stimă de sine redusă se angajează în relaţii – mai ales afective, de dragoste – fără nici o acoperire, fără să se preocupe de integritatea lor – nici fizică, nici psihică. Au comportamente sexuale confuze. Trăiesc aceste experienţe în mod superficial.

Atunci când ceva nu merge bine, aceste persoane, care nu se iubesc pe ele însele, au tendinţa de a lua asupra lor întreaga vină, ca şi cum ar fi singurii răspunzători de nereuşita unei relaţii.

„Refuză să vadă în mod realist situaţiile de cuplu în care trăiesc, astfel încât nu îşi dau seama când celălalt încetează să mai iubească.

Au fost copii sau adolescenţi răniţi şi au tendinţa de a se învinui mereu, dacă nu încearcă să pătrundă în miezul problemelor nerezolvate şi să le analizeze.

Când am fost puţin iubiţi de tată sau de mamă

Mulţi dintre noi, în mod inconştient, suntem atraşi de parteneri care seamănă într-un fel cu părintele de care ne-am simţit puţin iubiţi.

Uneori ne pierdem toată viaţă încercând să refacem acea atmosferă de lipsă afectivă, de suferinţă psihică care şi-au pus amprenta pe copilăria sau adolescenţa noastră.

Şi astfel ne trezim, fără să ştim, lângă parteneri care nu sunt disponibili faţă de noi din punct de vedere afectiv şi emoţional. Dar noi vrem să-i schimbăm. Să-i provocăm. Până cedează şi acceptă să ne iubească.

Căutăm, cu încăpăţânare, orbeşte, să nu admitem posibilitatea că celălalt (propriul tată, propria mamă sau partenerul actual) nu ne iubeşte.

Deseori, în aceste situaţii, preferăm să ne învinuim pe noi, să ne criticăm fără milă, numai ca să-l salvăm pe celălalt, numai ca să-l menţinem la nivelul înalt la care l-am ridicat idealizându-l. De ce? Ca să continuăm să credem că încă putem fi stăpâni pe situaţie. Pentru că nu vrem să-l vedem pe celălalt aşa cum este.

Dacă am accepta în cele din urmă că celălalt nu ne iubeşte şi că nu ne va iubi aşa cum am vrea noi, poate am elibera terenul şi am crea spaţiu pentru o viaţă nouă.

Supunere deplină

Şi apoi, când ne aflăm împreună cu un partener, datorită stimei de sine scăzută, căutăm sensul vieţii noastre doar în prezenţa şi în dorinţele lui. Ne pierdem cu totul pe noi înşine. Personalitatea noastră. Ne lăsăm folosiţi. Cu trupul şi cu mintea.

Ne supunem pe deplin exigenţelor celuilalt. De teamă să nu-l pierdem. De teamă să nu-şi găsească un alt partener. De teamă să nu rămânem singuri cu noi înşine. Iar dacă partenerul ne oferă puţin sau nimic, nu contează.

Dimpotrivă. Ne vom înmulţi eforturile, gradul depen­denţei noastre va creşte, numai ca să nu pierdem şi acea Puţină dragoste care ne este dată.

Obişnuiţi să suferim în dragoste

Cel care are puţină stimă de sine, provenit dintr-o familie nevrotică, bolnavă psihic, pare că nu se simte bine într-o viaţă în doi senină, fericită. Inconştient caută suferinţa, nefericirea.

Nu este atras de persoanele sănătoase, puternice, echilibrate, senine, ci de cele nevrotice, cu probleme, dezechilibrate, incapabile să iubească, deoarece, de fapt, nici el nu crede că poate iubi fericit, nici că îi va fi permis să fie iubit cu seninătate.

Nu se simte vrednic de iubire. Nu are încredere în sentimentele pe care le trăieşte, nici în cele trăite de celălalt. Fiindcă aşa a fost obişnuit de copil, de adolescent. Iar ca adult se obişnuieşte să nu dea importanţă iubirii, convins cum este că dragostea, sentimentele sunt lucruri secundare, fără o valoare adevărată, nu absolut necesare.

Când îl ajutăm pe celălalt ca să nu ne vedem pe noi

Deseori, când simţim că nu avem parte de iubirea dorită, când ne simţim inutili, ne face bine să ajutăm pe cine are nevoie de ajutor, pe cineva lipsit de afecţiune, pe cineva tulburat psihic. In plus, suntem atraşi de astfel de situaţii.

Căci cu un astfel de partener ne simţim folositori, importanţi, capabili să iubim, să ajutăm. Ne simţim din nou demni de încredere.

Deseori este un mod de a ţine sub control teama, groaza pe care o simţim înlăuntru nostru. Dacă reuşim să-i ajutăm pe ceilalţi, devenim noi protagoniştii situaţiei. Astfel, cu greu ne vom mai simţi victime pasive ale iresponsabilităţii trăite de mici în mediul parental.

A-i ajuta pe ceilalţi ne ajută şi să ne facem puţină ordine în propria viaţă. Problema este că ne simţim puternici cu cei slabi şi poate că nu vom şti ce să facem cu persoanele care nu au nevoie de ajutor, sănătoase, senine. Dar aşa nu vom cunoaşte niciodată fericirea, seninătatea, bucuria, mai ales în plan afectiv, în dragoste.

Când credem că totul depinde de noi

Poate că pe vremea când eram copii ni s-au încredinţat prea multe responsabilităţi. Povara pusă în spate s-a dovedit a fi prea apăsătoare, iar eul nostru s-a frânt, aşa încât am început să credem că totul depinde de noi. Poate că am avut un părinte infantil, prea puţin responsabil, superficial şi am devenit noi părintele lui.

Obişnuiţi aşa, şi ca adulţi vom lua asupra noastră întreaga responsabilitate a relaţiei de cuplu, ne vom însoţi cu persoane iresponsabile, incapabile de afecţiune, crezând că le putem schimba. Ne vom sacrifica în întregime viaţa pentru partener Şi, dacă relaţia va înceta, vom crede că doar noi suntem cauza.

O compasiune nesănătoasă

Din păcate, în multe familii, fiii, copii încă sau adolescenţi în devenire, devin confidenţii părinţilor lor. Acest lucru poate da naştere unei tendinţe nesănătoase de a se simţi mereu necesari celorlalţi. Şi de a da valoare propriei persoane pornind de la măsura ajutorului dat celorlalţi. Iată cum se explică ataşarea de persoane slabe sau care au nevoie de ceva.

Care trezesc mila. Pentru care să simtă compasiune. Aici cad în capcană. Aceste persoane, prea compătimitoare, de fapt nu se simt în largul lor cu ele însele, au puţin respect faţă de sine, trebuie să sufere atunci când pun bazele unei vieţi în doi, trebuie mereu să încerce să-l îmbunătăţească pe celălalt, respingând în acelaşi timp orice legătură cu parteneri „normali”, sănătoşi, senini, cu puţine probleme.

Trebuie să se simtă utili pentru a putea spune că iubesc. Nu ştiu să spună nu. Nu reuşesc să nu ajute o persoană care cere ajutor. Dar nu ştiu să discearnă.

Nu înţeleg adevărata natură a celuilalt. Doar după luni de zile sau chiar ani de convieţuire, îşi dau seama că partenerul nu îi iubeşte, ci îi exploatează. De fapt, vor să fie exploataţi. Intrucât în copilărie sau în adolescenţă au fost obişnuiţi să fie responsabilizaţi de către părinţii lor, le dedică celorlalţi toată atenţia. Ca adulţi, prin urmare, sunt atraşi doar de persoane care depind de ei, care îi fac să se simtă importanţi.

Pe cât sunt în stare să-i facă pe ceilalţi să se simtă bine, pe atât sunt de incapabili să se facă pe ei înşişi să se simtă bine. în numele iubirii pe ‘care spun că o simt, ei doar colecţionează relaţii în care repetă, fără să-şi dea seama, schema trăită în copilărie sau adolescenţă.

Ca adulţi, dacă nu pătrundem adânc în noi înşine ca să descoperim adevăratele motive care stau la baza atitudinilor şi a comportamentelor noastre, riscăm să repetăm la infinit modelele părinteşti cu car.e ne-am identificat.

Dacă dinamicile familiale ar fi fost pozitive, ca adulţi am căuta în mod natural persoane senine, pozitive; dacă, dimpotrivă, provenim dintr-un mediu parental dificil, agresiv, conflictual, vom căuta un partener problematic, care ne va crea greutăţi.

Un partener dificil pentru a scăpa de plictiseală

Deseori persoanele care se autostimează puţin se lasă cu uşurinţă pradă plictiselii, nu ştiu ce să facă cu viaţa lor şi au senzaţia că trece inutil dacă nu e umplută cu o experienţă cât mai obositoare posibil.

Acesta este un alt motiv pentru care aceste persoane sunt atrase, chiar fascinate de oameni problematici, dificili. Sunt atât de obişnuite, încă de mici, să trăiască într-o atmosferă tulbure, încât se simt „la ele acasă” doar în situaţii asemănătoare, care le amintesc de experienţele trăite, deja experimentate.

Desigur, la bază se află o mare confuzie. Ele cred că persoana amorală încalcă regulile şi că merită să o cunoască pentru a o putea provoca. Ele cred că persoana superficială, imatură este amuzantă. Cred că persoana timidă, ruşinoasă, complexată, inhibată este misterioasă. Cred că cel agresiv, chiar rău, trebuie justificat. Cred că cel nefericit, inert, apatic trebuie încurajat. Cred că persoanei reci, distante, puţin comunicative sau chiar arogante trebuie să i se dea căldură, blândeţe. Dar care nu ştiu să se poarte cu cei sănătoşi şi echilibraţi.

Sexul ca instrument de seducţie

Cu cât oamenii au mai puţină stimă de sine, cu atât mai mult folosesc sexul ca pe un instrument de seducţie.

Deseori, cei care provin din familii nearmonioase prezintă o mare lipsă afectivă, o teribilă foame de atenţii, de căldură, de iubire. Neputând oferi iubire în familie, nicidecum s-o primească, aceşti oameni o caută în afară, mai ales oferindu-se pe plan sexual, pentru a-l ţine legat de ei pe cel întâlnit. In aparenţă au greşit partenerul, însă, după cum am văzut, subconştientul lor este cel care porneşte în căutarea persoanelor problematice, dificile, care îi vor părăsi şi îi vor face să sufere. Tocmai pentru a retrăi atmosfera din casa în care s-au născut şi au crescut.

Dacă partenerul le face vreun compliment, le acordă atenţie, îi face să se simtă frumoşi, unici, aceşti oameni se simt datori să se dedice total partenerului, din bunăvoinţă, recunoştinţă, amabilitate. Se simt capabili, puternici, utili, doar auzind că partenerul îi doreşte în plan sexual. Sexul îi face să se simtă, în sfârşit, legaţi de o persoană. Le dă senzaţia că îl posedă total pe celălalt.

Nu sunt în stare să fie senini, liniştiţi cu o persoană. Prin intermediul sexului, caută confirmarea propriei valori, a interesului pe care celălalt îl are pentru ei, într-un cuvânt, confundă sexul cu dragostea.

Teama de adevărata intimitate

Pentru persoanele cu puţină stimă de sine, dragostea pare o provocare. Ele nu sunt capabile de o intimitate adevărată. Nu ştiu cum să se comporte într-o relaţie adevărată, cu proiecte, capabilă să-i facă să crească psihic, spiritual. Intâlnirea cu celălalt este o provocare mai întâi faţă de sine, apoi faţă de persoana întâlnită. Faţă de sine însuşi, pentru a dovedi că e în stare să iubească şi să fie iubit, epuizându-şi toate energiile, dăruindu-se total, mai ales din punct de vedere sexual; faţă de celălalt, crezând astfel că îl poate schimba, transforma, făcându-l mai bun, oferindu-i o compensaţie pentru viaţa nefericită pe care a trăit-o.

Mai trebuie să spunem şi că, în aceste condiţii, cu un partener dificil, care nu e disponibil afectiv, nici generos, raportul sexual rămâne singurul moment de schimb iluzoriu, de uniune iluzorie.

Marea iluzie

Persoanele cu puţină stimă de sine sunt extrem de confuze în plan afectiv şi sexual, căci nu trăiesc realitatea -deşi ei cred contrariul -, ci propriile iluzii. Se amăgesc că au găsit partenerul potrivit, în schimb, e doar cel care, inconştient, le aminteşte mai mult de părintele cu care au avut cele mai mari probleme.

Ele cred că iubesc, când de fapt ei retrăiesc aceeaşi atmosferă din casa părintească. Cred că au găsit un partener care le adoră, când de fapt e o persoană care le manipulează, dorindu-le doar trupul. Sunt convinse că au găsit fericirea, când de fapt au găsit o persoană slabă pe care o pot ţine sub control. Aceste persoane au asociat astfel înlăuntrul lor, dragostea cu suferinţa: un partener nevrotic, dificil, e de înţeles; unul blând, protector trebuie privit cu suspiciune.

Pe plan afectiv par atraşi doar de suferinţe: cum am subliniat deja, trebuie să retrăiască atmosfera de nevroză, de suferinţă, care le-a caracterizat copilăria. Sunt persoane care dau ce e mai bun din ele în situaţii de tensiune, de nelinişte, în relaţii imposibile, cu persoane care nu sunt pe deplin disponibile; când lucrurile se „normalizează”, se liniştesc, îşi pierd întreaga energie şi tot interesul. In fond, sunt persoane, care au un echilibru psihic foarte fragil, care se tem mereu să nu-şi piardă libertatea, tocmai pentru că nu sunt libere înlăuntrul lor, şi atunci preferă să trăiască relaţii imposibile sau situaţii nedefinitive (cum ar fi, în schimb, căsătoria); trebuie să păstreze mereu o anumită distanţă faţă de partener pentru a-şi păstra identitatea personală. Aceste persoane, în realitate, se tem de adevărata intimitate.

MECANISME DE APĂRARE ALE CELOR CARE NU SE STIMEAZĂ

Când trăieşti o copilărie nefericită, agitată, în care trebuie să înfrunţi zilnic temeri, angoase, violenţe, este inevitabil să nu dezvolţi mecanisme de apărare pentru a te salva, pentru a nu înnebuni; dar acestea devin, apoi, singurul mod de existenţă pe care-l ştii şi care îţi alungă încrederea, stima faţă de tine însuţi. Cele mai răspândite mecanisme de apărare sunt negarea şi controlul.

Mecanismul negării

Mecanismul negării este folosit pentru a pune deoparte, pentru a nu înfrunta acele adevăruri care ne fac rău, care ne produc durere, suferinţă, şi de care ne e ruşine. Este un gest clar de negare a realităţii şi a emoţiilor pe care aceasta le trezeşte. Preferăm să negăm adevărul decât să înfruntăm şi să trăim emoţiile de nelinişte, de ruşine, de respingere, de duşmănie pe care realitatea le provoacă. Insă procedând astfel, pierdem contactul autentic, deplin cu realitatea şi ajungem să nu mai avem capacitatea de discernământ, de înţelegere profundă a persoanelor pe care le întâlnim, luând drept dragoste egoismul lor, drept interes nevoia lor de a fi ajutaţi. Ajungem la relaţii de iubire grele, dureroase, nesănătoase.

Mecanismul controlului

Situaţiile dureroase din punct de vedere psihic, trăite în copilărie, dezvoltă mecanismul controlului. Mă apăr încercând să ţin sub control ceea ce mi se întâmplă, mai ales persoana de care sunt legat afectiv, făcând situaţia mai uşor de suportat, mai puţin dureroasă pentru eul meu. De fapt, o dată în plus nu avem încredere în noi înşine, nu suntem stăpâni pe noi înşine, ne temem de propriile reacţii, şi astfel preferăm să arătăm cu degetul slăbiciunile, lipsurile celuilalt, mai degrabă decât să le înfruntăm pe ale noastre.Cunosc persoane care şi-au ales un partener slab, nevrotic sau cu un oarecare handicap fizic ca să fie sigure că sunt stăpâne pe situaţie. Ca să fie sigure că nu vor fi trădate. Pentru a se simţi superioare.

CÂND NU REUŞEŞTI SĂ STAI CU TINE ÎNSUŢI

Cred că problema o constituie tocmai incapacitatea de a sta singuri, din cauza marii suferinţe prin care trecem atunci când rămânem singuri cu noi înşine. De aici se nasc toate dependenţele. lată-le, pe scurt, pe cele mai des întâlnite.

Dependenţa de muncă

Persoanele care nu încetează niciodată să lucreze sau care pun pe primul loc munca sunt persoane disonante, bolnave psihic. Provin, de altfel, din familii dezechilibrate.A dedica muncii cea mai mare parte a energiilor ascunde mari greutăţi în trăirea propriilor emoţii, a propriilor sentimente. Este o modalitate de a nu ne asculta în profunzime pe noi înşine. Este un fel de a evita stabilirea unei relaţii de intimitate profundă cu celălalt.

Dependenţa de partener

Atunci când nu eşti în stare să trăieşti în absenţa celuilalt, când simţi nevoia de nestăpânit de a-i gestiona celuilalt viaţa, de a-l schimba, de a-l face mai bun, atunci treci printr-o perioadă de slăbiciune, de boală psihică, de profundă neîncredere în tine însuţi. Persoanele care se poartă astfel, interesându-se în mod exclusiv de viaţa celuilalt, riscă să nu se gândească la ele însele, la problemele lor nerezolvate. Este mai uşor să-i ajuţi pe ceilalţi decât pe tine însuţi. […]

ROLURILE JUCATE DE CEL CARE NU SE STIMEAZĂ PE SINE

Desigur, la început nu e uşor. Dar dacă începeţi să nu mai simţiţi nevoia de a-l ajuta pe celălalt, nici de a-l schimba, veţi simţi din ce în ce mai puţin nevoia de a intra în aceste jocuri de acuzare-victimizare. Nu trebuie să priviţi atât la celălalt, ci mai degrabă să vă sporiţi stima de sine. „lubeşte-i pe ceilalţi ca pe tine însuţi”, a spus Iisus. Şi nu contrariul. Şi totuşi, dacă nu suntem destul de atenţi, dacă nu veghem asupra noastră, dacă trecem printr-o perioadă când ne-am pierdut propriul eu, dacă trăim cu puţină stimă de sine, iată că reîncepem să jucăm rolul judecătorului, al victimei sau al misionarului.

Rolul judecătorului

Este tipic persoanelor care caută mereu vina la celălalt, care au mare grijă de ceea ce face celălalt pentru ca, mai apoi, să-l critice, care se simt mulţumite când descoperă slăbiciunile celuilalt. Nu greşesc aproape niciodată, dar problema e că nu-l acceptă pe celălalt aşa cum este. Sunt perfecţionişti. De fapt, fără să-şi dea seama, repetă acelaşi ritual al figurii părinteşti care îi acuza, care îi pedepsea pe când erau copii. In plus, făcând astfel, fiind mereu atenţi la celălalt, nu se observă pe ei înşişi. Lor li se potriveşte expresia evanghelică: „Să vezi paiul din ochiul fratelui tău şi să nu-ţi dai seama de bârna din ochiul tău”.

Rolul victimei

Probabil de copii aţi trăit în mod repetat experienţa neputinţei, o situaţie în care nu aţi avut forţa să reacţionaţi. De atunci, subconştientul repetă aceeaşi scenă pentru că îi este familiară, întrucât rolul de victimă este cel pe care ştie să-l joace cel mai bine. Pare de necrezut, dar el preferă sentimentul de neputinţă, care îi e familiar, celui de responsabilitate, care nu îi este cunoscut şi care i se pare deci prea greu de înfruntat.

Rolul misionarului

Este cel al persoanelor care, în copilărie, au fost nevoite să se împovăreze cu responsabilităţi prea mari pentru vârsta lor şi s-au obişnuit astfel să trăiască sentimentul de putere şi de stres pe care îl provoacă acest rol. De fapt, nu fac ceva pentru a-l ajuta pe celălalt, ci pentru ele însele. O fac ca să se simtă, după cum am văzut, puternice sau pentru a-şi linişti conştiinţa şi ca să se simtă bune, împăcate cu ele însele sau, şi mai rău, pentru a-l schimba pe celălalt, pentru a-i gestiona viaţa şi, astfel, a-l lega de ele, a-l simţi ca pe o proprietate, a-l condiţiona, nelăsându-l să crească, să fie autonom, ci satisfăcându-i slăbiciunile, acoperindu-i lacunele, mărindu-i dependenţa, profitând de nevroza lui.[…]

MAI MULTĂ ENERGIE LA DISPOZIŢIE

Dacă ne încăpăţânăm să jucăm rolurile despre care am vorbit, nu vom deveni niciodată adevărate fiinţe omeneşti, pe deplin responsabile, cu drepturi depline pe acest pământ, nu vom putea să ne valorificăm tot potenţialul. Dar dacă încetăm să jucăm aceste roluri, vom avea la dispoziţie mult mai multă energie (tocmai pe aceea folosită în mod atât de distorsionat!) pentru a ne trăi viaţa. Şi nu numai. Vom putea fi adevăraţii protagonişti ai vieţii noastre. Să ne trăim viaţa şi să nu ne lăsăm trăiţi de ea. Mai ales, vom putea trăi senini. Nu va fi uşor. Asta pentru că ne-am obişnuit să ne trăim iubirile, viaţa în doi în stres, în suferinţă, în mod problematic şi nu ni se va părea adevărat că putem trăi în linişte, chiar dacă iubim.

Deseori persoanele cu stimă de sine scăzută, care au suferit puternice traume în plan afectiv sau sexual, reuşesc să simtă emoţiile, să trăiască sentimentele de dragoste doar într-un mod patologic, nesănătos, morbid. Au nevoie de relaţii furtunoase, imprevizibile, transgresive, simt nevoia să se îndrăgostească de persoane agresive sau false, distante, incapabile de iubire, reci; au nevoie de provocare, de luptă. Şi toate acestea pentru a evita confruntarea cu propria interioritate. Aceste persoane neagă realitatea. Nu o văd şi nu se văd aşa cum sunt cu adevărat. Au nevoie să stea mereu îndreptate spre exterior, să se refugieze în muncă, în sport, în activităţi fizice.

Şi totuşi, pentru a se vindeca, trebuie să înveţe să se oprească, să observe, să-şi analizeze dinamicile interioare, în sufletul lor se găseşte raţiunea, motivul stării lor rele, al nefericirii, al golului lor. Dar deseori sunt nemulţumite de sufletul lor. Cred că a-i acorda atenţie este inutil, o pierdere de timp. Acum ştim de ce.

NIMIC DE LA NOI, TOTUL PENTRU NOI

Odată ce aţi reuşit să vă concentraţi asupra propriei persoane, odată ce v-aţi anulat, v-aţi depăşit nevoile de a seduce, de a critica, odată ce v-aţi văzut aşa cum sunteţi (privind din afară la modul vostru de a acţiona, de a vă comporta), veţi putea face acest exerciţiu.

Revedeţi-vă întreaga viaţă începând cu copilăria şi opriţi-vă la diferitele întâlniri pe care le-aţi avut, mai ales la viaţa voastră intimă, afectivă, sexuală, de relaţionare, la reacţiile voastre în faţa anumitor persoane, la cauza anumitor dorinţe, la cauza anumitor nevoi şi aşa mai departe. Şi scrieţi totul. în mod liber. In mod sincer. Recitiţi totul după ce aţi lăsat să treacă cel puţin trei zile. Puteţi să citiţi şi împreună cu cineva în care aveţi încredere.

Incercaţi să nu învinuiţi pe nimeni pentru problemele voastre, pentru ceea ce vi s-a întâmplat şi asumaţi-vă sincer responsabilităţile, întrebaţi-vă mai întâi ce aţi făcut sau cum v-aţi manifestat atunci când aţi cerut un anumit comportament din partea celuilalt…

Nu vă mai simţiţi victime şi încercaţi să schimbaţi imediat comportamentele care vă par negative, egoiste, nesănătoase. Schimbarea trebuie să înceapă de la voi înşivă. Trebuie să vă concentraţi doar asupra propriei persoane în aceste momente. Incercaţi să învăţaţi din greşelile făcute în trecut. Dumnezeu nu vrea nimic de la noi, ci vrea totul pentru noi.

Amintiţi-vă de asta mai ales atunci când simţiţi un gol dureros înlăuntrul vostru. Nu căutaţi să-l umpleţi cu sex sau cu muncă, ci acceptaţi acest gol, trăiţi cu el şi va deveni un prieten de-al vostru obişnuit.

TRĂIND VIAŢA ÎN DOI

Narcisismul, individualismul, devenite modele socio­culturale dominante, au ucis adevărata semnificaţie a vieţii în doi, care prevede un drum de creştere reciprocă, în care se creează proiecte, se stabilesc scopuri de atins, se exprimă emoţiile, sentimentele, valorile. Viaţa în doi, deci, este un loc de adevăr împărtăşit.

Trebuie să se renunţe la sistemele de apărare, trebuie să se accepte faptul că părţile slabe ale fiecăruia pot fi descoperite; trebuie să existe înţelegere, dacă se doreşte cu adevărat o viaţă în doi. E nevoie şi de o bună stimă de sine pentru a se deschide înaintea celuilalt, pentru a înfrunta dinamicile conflictuale provocate de viaţa împreună.

A nega greutăţile, a nu transmite adevăratele emoţii, mai ales pe cele negative, crezând că astfel se simplifică viaţa, înseamnă, de fapt, a falsifica viaţa. Aşa se întâmplă când nu vedem în noi ceea ce suntem de fapt. Când creăm o imagine falsă despre noi înşine. Multe persoane se prezintă aşa cum ar vrea să fie şi nu aşa cum sunt. înşelând-se astfel în primul rând pe ele însele Şi apoi pe ceilalţi.

Pentru a trăi cu adevărat o viaţă în doi, însă, e nevoie ca Partenerii să fie mereu deschişi, clari, cinstiţi, autentici, spontani. Fără măşti şi fără scuturi de apărare. E nevoie de curaj, dar merită efortul. Deoarece în acest fel relaţia devine ceva mai mult decât însumarea a două persoane: este o realitate în care până şi eventualele blocaje sau traume suferite în copilărie sau adolescenţă vor fi depăşite, în care răni trecute sau prezente vor fi îngrijite şi cicatrizate.

A trăi cu adevărat o viaţă în doi înseamnă a crea un univers nou care depăşeşte partenerii ca persoane de sine stătătoare. A trăi cu adevărat o viaţă în doi înseamnă a păstra ca stil de viaţă, ca o condiţie naturală, continuă şi cotidiană, acea blândeţe, acea duioşie a sentimentului care ne face să ne simţim iubiţi, care ne dă siguranţă, care ne dă sens. Indepărtându-ne definitiv de golul disperat al sărăciei de sentimente, al absenţei de valori care caută să fie suplinită prin simple senzaţii de plăcere fizică, repetate la nesfârşit, ca într-un dans monomaniacal mortal.

Blândeţe şi duioşie

….cred că fiecare dintre noi, în inima sa, doreşte să dea şi să primească mângâieri în asemenea măsură încât, din lipsă de limpezime interioară, sunt multe persoane care au relaţii sexuale pentru a se simţi, de fapt, răsfăţate. Eu cred ca mângâierile sunt mai importante decât actul sexual.

Pe de altă parte, gradul capacităţii de exprimare corporală, afectivă, sentimentală, depinde, încă o dată, de felul în care am fost trataţi în prima copilărie. Dacă nu am fost mângâiaţi pe când eram copii, ca adulţi ne va veni greu să îmbrăţişăm, să sărutăm, să mângâiem în mod spontan. Ştiţi de ce există generaţii întregi care confundă sexul cu mângâierile şi pentru care e de ajuns o privire, o îmbrăţişare ca să se simtă îndreptăţite să aibă o relaţie sexuală? Pentru că nu au fost mângâiate în copilăria lor. Pentru că nu au primit blândeţe şi duioşie.

Atunci când intuiţia e sănătoasã

La urma urmei, cred că alegerea partenerului rămâne mereu plină de mister. Putem citi o grămadă de cărţi, putem cunoaşte multe lucruri, dar fiecare dintre noi e altfel decât celălalt, simte persoanele şi lucrurile în mod subiectiv, unic şi deci intuiţia care stă la baza alegerii partenerului, acea atracţie mai mult sentimentală decât fizică pe care o simţim faţă de o anumită persoană, vine din inconştient; este rezultatul întregii existenţe trăite până în acel moment, reflectă traumele suferite, frustrările, alienările, durerile resimţite, dar şi bucuriile, satisfacţiile, realizările obţinute. Desigur, intuiţia este determinată de caracterul personal, dar şi de mediul parental în care au fost trăite copilăria şi adolescenţa. Dar trecutul, ştim bine, nu poate fi schimbat.Se poate, în schimb, lucra asupra prezentului, asupra personalităţii pe care o avem acum, în acest moment.

Şi având în vedere faptul că intuiţia, alegerea senti­mentală, nu se declanşează la comandă, lucrul cel mai inteligent pe care îl avem de făcut este să armonizăm cele trei componente esenţiale care constituie persoana: cea fizică, cea psihică şi cea spirituală.

Deci, nu trebuie doar să căutăm în noi aceste trei părţi, ci trebuie să le şi cunoaştem în mod profund, să le acceptăm şi să le dezvoltăm. Mai ales, trebuie să încercăm să nu le separăm niciodată, să nu le despărţim niciodată.Toate daunele pe care le plătim în viaţa noastră, mai ales în cea afectivă, se datorează faptului că trăim doar cu o parte din noi fără să ţinem cont de celelalte două. Aceasta este adevărata problemă.

CULTURĂ Şl GENETICĂ

In ciuda individualismului disperat care defineşte acest moment istoric, fiinţa umană se completează doar prin intermediul altei fiinţe umane, bărbatul prin femeie şi invers. Nu întâmplător din această unire se naşte o viaţă nouă, se nasc făpturi noi.

A trăi cu adevărat o viaţă în doi înseamnă a învăţa să-l cunoşti în profunzime pe celălalt şi, deci, să te înţelegi pe tine însuţi, înseamnă pentru bărbat să-şi cunoască propria parte feminină şi, invers, pentru femeie să-şi cunoască propria parte masculină. Doar după ce şi-au cunoscut şi acceptat aceste părţi, după ce le-au armonizat, unit, integrat la nivel personal, vor fi în stare să le trăiască la fel de bine integrate şi la nivel de cuplu.

Diferenţelor de ordin fizic evidente le corespund altele de ordin psihologic. Se spune că la bărbat este mai dezvoltată agresivitatea, la femeie intuiţia, sensibilitatea; la bărbat tendinţa spre individualism, competitivitate, la femeie tendinţa de a sta în grup; la bărbat componenta sexuală, la femeie componenta afectivă, sentimentală şi tot aşa. Toate aceste diferenţe sunt, mai mult decât genetice, şi culturale.Deseori se spune că eşecul cuplurilor derivă din acest tip de diferenţe de gen. Eu nu cred. Văd însă dispariţia cuplului ca urmare a unor moduri diferite de a concepe viaţa şi valorile spirituale.

Pot exista diferenţe de caracter, probleme nerezolvate de personalitate, poveşti dificile din trecut, dar ceea ce e important este ca toate aceste dificultăţi să fie legate de spiritualitate. Să vorbim despre diferenţa dintre sexe nu înseamnă să ne lăsăm condiţionaţi de acestea, ci să ne eliberăm de scheme preconcepute.

Masculinul are sens doar dacă se leagă de feminin. Şi invers.Fizicul, sexul, au sens doar dacă se leagă de spiritual, de suflet. Şi invers. Mintea are sens doar dacă se uneşte cu inima. Şi invers.

Credinţele, valorile marchează profund persoanele. Componentele genetice pun limite, dar valorile spirituale şi culturale în care se crede cu tărie sunt în stare să le depăşească, permit trecerea dincolo de ele.

De acea şi venim pe lume. Ca să ne transformăm. Existenţa umană, în sinteză, înseamnă a şti să iubeşti. Fiinţa umană este singura, dintre toate făpturile, care poate să se ridice la forme foarte pure de iubire, cum la fel de bine poate să se coboare la cele mai joase nivele de abrutizare fizică şi psihică.

CULTURA NON-IMPLICĂRII

Aşadar, răspândirea capacităţii de a iubi este o chestiune de cultură. O chestiune de mărturie pentru noi, creştinii. Nu putem rămâne tăcuţi, nici să ne simţim înfricoşaţi în faţa unei majorităţi care nu apreciază sentimentele, care nu apără cu adevărat dragostea, cu atât mai puţin cuplul, familia.

Trăim timpuri care neagă iubirea, care neagă relaţia. Pare că a dispărut dorinţa de a oferi şi de a primi, de a împărtăşi, de a transmite la un nivel profund propriile emoţii, propriile sentimente, mai ales de a împărtăşi propriile valori.

Ce vor să ne facă ei să credem? Că este drept să existe copii fără părinţi? Că este drept să renunţăm la o familie cu o atmosferă de blândeţe, de duioşie, de seninătate? Că lumea a degenerat în asemenea măsură încât nu mai merită efortul de a ne descoperi, de a ne oferi, de a ne dedica unii altora?

Această umanitate pare copleşită de un cinism tragic, gol şi rece. Regulile economice par că le-au înlocuit pe celale iubirii. Cuplurile sunt asemenea societăţilor bazate pe dreptul economic, în care se încheie contracte, fuziuni, separări, cu anurnite sume de bani în funcţie de tipul de prestaţie, contabilizate pe termene, pe zile, pe ore…

Copiii sunt deseori mărfuri de schimb, de şantaj economic, afectiv, de răzbunare, de ciudă. Unii se căsătoresc ţinând seama de posibilitatea de a se despărţi după un timp, o dată ce vor fi luat sfârşit pasiunea, implicarea psihică şi fizică.

Poate fi oare aceasta o cultură a iubirii? Ajunşi aici, datoria noastră, a creştinilor, este de a ne revolta faţă de acest tip de cultură individualistă, consumistă, hedonistă. Aceasta ne e responsabilitatea.

Ştim bine în ce măsură tipul de cultură, de societate umană poate condiţiona sufletul, ştim chiar prea bine cât de mult influenţează viaţa de familie. Cum putem accepta tacit această situaţie? Cum putem rămâne pasivi, ştiind că această cultură din care lipseşte iubirea este răspândită peste tot de mass-media? Şi ne mai scandalizăm pentru nişte fapte din cronica delictelor în care relaţia dintre părinţi şi copii este denaturată în esenţa ei cea mai profundă? Ce fel de părinţi vor şti să fie copiii de azi?

Trebuie să ne punem imediat în mişcare. Această carte mică vrea să fie un ceas deşteptător. Trebuie să începem de la noi înşine, de la fiecare în parte, în casa noastră, în familia noastră, cu fiii noştri, dacă vrem ca mesajele de iubire să se impună în faţa celor de moarte, care azi par să stăpânească mintea prea multor oameni.

Cei care vor să ne convingă că a ne gândi doar la noi înşine este lucrul cel mai corect, trebuie să devină o minoritate. Indivizii care s-au supus acestor vremuri bazate pe aparenţă nu au valori, sunt serbezi şi în mod tragic lipsiţi de viaţă. Inexistenţi. Angoasaţi dureros şi permanent de propria bunăstare.Nu au sentimente. Totul în ei este anesteziat. Verbul lor preferat este „a nu se îngrijora, a nu se preocupa”.

Pentru ei, ceilalţi nu există. Sunt doar nişte instrumente pentru plăcerea lor, desigur mereu scurtă, trecătoare, efemeră. Inconsistentă. Cred că sunt plăcuţi, dar de fapt îi atrag doar pe cei care le seamănă. Păuni care se folosesc reciproc, care se instrumentalizează, manipulându-se. Şi continuă să trăiască aşa.Repetând aceleaşi ritualuri cinice. Căutând mereu confirmări ale farmecului lor presupus.

Dar în spatele chipului lor, dincolo de trupul lor, aproape mereu netezit, îngrijit, cremuit, nu se află nimic. Putem doar, cu compasiune, să-i privim ca pe nişte copii blocaţi la nivelul lor infantil de omnipotenţă. Bineînţeles că nu reuşesc să facă să dureze mult timp o relaţie de cuplu. Fiind serbezi şi falşi, neînţelegând, ei nu trăiesc. Aşa că relaţia se termină şi imediat începe alta. Sunt bolnavi, prinşi într-un macabru dans obsesiv, maniacal. Cu o scăzută stimă de sine.

Partenerul le e de folos doar pe moment, pentru a fi încurajaţi, reconfirmaţi, satisfăcuţi de propriul narcisism. Cu aceste persoane nu este posibilă o relaţie serioasă, îndreptată spre viitor. Acum înţelegem că doar persoanele conştiente, responsabile din punct de vedere sentimental, pot să dezvolte o viaţă în doi armonioasă, stabilă, de durată. Doar cel care are o bază solidă de stimă de sine poate oferi şi primi iubire, poate acorda atenţie şi grijă celuilalt. Persoanele serbede, egoiste, narcisiste, care se gândesc doar la propria bunăstare şi la propria formă fizică, de fapt nu au încredere în nimeni. Neîncrezându-se în ele însele, nu sunt în stare să fie disponibile, decât în mod exterior, pentru ceilalţi. Nu reuşesc nici să se identifice cu ceilalţi. Nu au curajul să rişte în dragoste. în realitate, nu cred în iubire. Şi nici nu se implică.

Toate energiile şi le îndreaptă spre munca practică, spre satisfacţiile personale şi profesionale, întrucât se orientează spre sectoare care răspund unei logici raţionale, previzibile, programabile, verificabile.

Şi totuşi, cuplul matur din punct de vedere sentimental ştie că angajamentul, disciplina, constanţa, voinţa sunt fundamentale pentru a construi şi pentru a menţine în timp o relaţie de iubire (V. Albisetti, Iubire. Cum să rămânem împreună toată viaţa, Editura Pauline, 2004 şi cartea deja citată Pentru a fl fericiţi.)