„Şi atâţia alţii…” Da, toţi sfinţii, din orice tradiţie, au ridicat vălul unui fel cu totul diferit de a fi: Ieşirea din infernul existenţial este posibilă: doar că drumul este strâmt, porţile sunt greu de forţat şi frica, îndoiala, scepticismul sunt acolo, trăgându-ne în jos şi mărginindu-ne în orizontalitatea animală. Dar, „dacă oamenii întrevăd bucuriile infinite, puterile desăvârşite, orizonturile luminoase ale cunoaşterii spontane, liniştea nemărginită a propriei fiinţe care ne aşteaptă, ei vor părăsi totul şi nu vor avea linişte până nu vor câştiga aceste comori !”(Shri Aurobindo)

Dar, bineînţeles, nu le câştigăm prin forţa pumnilor noştri şi, dacă drumul este dificil, este pentru că ne coborâm braţele în faţa eroismului nostru imposibil. Ce au făcut sfinţii, eu de ce să nu fac? „De ce ei şi eu nu ?” scria Sf. Augustin. Atât timp cât acest strigăt nu este al meu, cad în cursa rutinei satisfacţiilor mediocre. „A coborî braţele” în faţa neputinţei mele de a deschide uşa, a spune cu încredinţare: ”nu voi ajunge niciodată… nu voi fi capabil să fac ca părintele Kolbe” este chiar condiţia unei schimbări radicale deoarece, atâta timp cât contează pe propriile forţe, omul rivalizează cu Dumnezeu, Îl menţine la distanţă şi se împotriveşte voinţei Sale. În schimb, eşecul constant în faţa eforturilor inutile ne aruncă în braţele lui Dumnezeu iar repetatele încercări ale orgoliului nostru rănit, ne învaţă să-i lăsăm Lui conducerea în toate şi în fiecare moment. Singur Dumnezeu este Viaţa, noi nu trăim decât participând la Viaţa Lui. Atunci, secretul stă în a-I lăsa doar lui Dumnezeu conducerea, a-I încredinţa Lui toate manetele de comandă. Aceasta înseamnă o lăsare desăvârşită a voinţei mele în voia lui Dumnezeu. Altfel spus: să nu mai decid nimic prin mine însumi. Decizia, până în cele mai mici detalii, dacă să fac aceasta mai degrabă decât aceea, să mă scol sau să mă culc la o anumită oră, să pronunţ un cuvânt sau să dialoghez cu un gând şi, într-o bună zi, chiar pentru cea mai mică mişcare lăuntrică, este locul în care îmi exersez constant libertatea, locul în care fiinţa mea profundă se angajează şi îşi făureşte o direcţie, cea a devenirii mele.

In fiecare secundă Viaţa mă cheamă la viaţă, dar pentru a o trăi deplin trebuie s-O ascult şi să mă abandonez Ei. Pot s-O primesc cu recunoştinţă cu fiecare inspiraţie şi să mă abandonez Ei cu fiecare expiraţie. Este o minunată meditaţie. Primii creştini au formulat această minunată frază: „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte15, 28). Pentru ei a face, indiferent ce, fără impulsul Duhului era o trădare. Dacă Iisus este cu adevărat „Domnul” pentru mine, este pentru că viaţa mea este Împărăţia Lui în care El îşi poate exercita domnia, adică are toate drepturile. Aşadar, în mine nimic nu trebuie să-i fie străin, totul în mine este de la El şi prin El şi întru El (Rom 11, 36) şi eu voiesc să mă primesc de la El ca dintr-un Izvor sau ca pe aerul pe care-l respir. In această coerenţă biblică Dumnezeu îi spune lui Iosafat, îngrozit în faţa tragicului evenimentelor: „Nu te teme… această luptă nu este a ta, ci a lui Dumnezeu”(2 Cr 20, 15). Aşa că, nu ne mai rămâne decât să ne încredinţăm Lui în ascultarea credinţei, (Rom 1:5 si 16, 26), să-I dăm lui Dumnezeu cecul în alb! Ce eliberare!

Un bătrân eremit de pe o mică insulă grecească îmi spunea într-o zi: „Ştiţi, duhovnicia mea, după 70 de ani de viaţă ascetică, este foarte simplă: în fiecare dimineaţă, iau o foaie albă de hârtie şi o semnez jos spunându-I lui Dumnezeu: să scrii deasupra tot ce voieşti Tu că eu am semnat deja şi la toate voi spune „Da”!”

Aflarea căii personale

Rămâne la latitudinea fiecăruia să găsească metoda şi modul său propriu pentru a exprima aceeaşi realitate. Ştiu pe unii care, de cum sună deşteptătorul, spun acest verset din Psalmul 40: „Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”. Este un lucru extraordinar pentru că ziua toată îşi află aici adevărata tonalitate, abandonarea e pusă în zorii tuturor lucrurilor, în adâncul germinaţiei lor încă necunoscute… Şi când navigăm deja în largul mării, şi valurile se agită, e de ajuns să reluăm acest act la fiecare oră, în chiar mijlocul lucrului pe care îl facem, ca să păstrăm cârma mereu în aceeaşi direcţie şi să ne bucurăm din toată inima. Treptat, totul devine pentru om o atitudine înrădăcinată şi întemeiată (Efeseni 3, 17) care-l eliberează cu totul din tragicul existenţei şi va întâmpina fiecare eveniment întocmai ca Hristos. Ne aflăm în starea pură a Evangheliei. Această atitudine este intrarea în viaţa mistică, adică în viaţa mişcată şi condusă cu totul de Duhul Sfânt. Aici omul primeşte de la Dumnezeu, în fiecare clipă, viaţa, mişcare şi fiinţa (Fapte 17, 28). El se simte purtat de Viaţa lui Dumnezeu şi în Voia Lui îşi află odihna.

Dar, odihna, abandonarea, nu înseamnă adormire! Este vorba, am spus-o deja, de o lucrare de cel mai înalt nivel, o lucrare susţinută printr-o permanentă şi intensă veghere, o „hotărâre hotărâtă să şi moară pe cale (Sf. Tereza de Avilla), o „îndârjire” de a merge până la capăt (sf. Teofan Zăvorâtul). Nu vom face experienţa lui Dumnezeu decât în măsura în care ne dăm Lui în întregime. Cea mai mare parte a timpului abandonarea noastră este parţială, veleitară, nu este axa vieţii noastre… Aici se află toată diferenţa dintre un om pios, foarte fervent sau chiar excelent spiritual şi adevăratul sfânt care nu mai are ego pentru că s-a lăsat dezlegat în adânc de către Dumnezeu de tot ce nu este voia Lui curată. Uitarea de sine a eului este punctul decisiv în care se bifurcă drumul. Cei mai mulţi dau înapoi în faţa acestui tainic holocaust care, totuşi, este singura uşă a vieţii. Trebuie s-o repetăm, aici nu este vorba de vitejie ascetică, ci de a-L lăsa pe Dumnezeu, clipă de clipă, să fie Dumnezeu, de a ne încrede în lucrarea Lui, fie că ne place, fie că nu: ”Doamne, fă cu mine ce vrei Tu!”. Atunci efortul omului poate fi de o intensitate maximă, lucru de altfel indispensabil, dar e un efort destins şi bucuros, abandonat, care nu aşteaptă nimic de la sine, „inutil” ca eficacitate şi absolut liber în faţa rezultatelor… Ţelul de atins este cu neputinţă la oameni, dar cu putinţă la Dumnezeu (Mat. 19, 26). Aşadar, de la El trebuie să aşteptăm totul.

Sfânta Tereza de Lisieux folosea imaginea copilaşului care-şi ridică picioruşul ca să urce pe o scară, la capătul căreia se află mama lui. Dar, zadarnică osteneală, el cade de fiecare dată încă de la prima treaptă… şi mama lui, în braţele căreia se abandonează convins de neputinţa lui, îl urcă plină de compasiune. În felul acesta, efortul omului are totuşi câteva roade: epuizarea pretenţiilor de a-L cuceri pe Dumnezeu, descentrarea de sine şi prăbuşirea de pe piedestalul orgoliului său. Este ceea ce zice un Părinte al Deşertului, abba Moise: „Posturile şi privegherile nu au alt rezultat decât acela de a-l aduce pe om la deplina smerenie. Dacă sufletul rodeşte fructul acesta, inima lui Dumnezeu se va întoarce cu milostivire către el şi-i va trimite puterea Lui cea sfântă”.

Articol apărut în revista Le Chemin, nr. 38 – 39, 1998.
Originalul în limba franceză se găseşte pe site-ul:
www.pagesorthodoxes.net
Reprodus cu aprobarea Părintelui Alphonse Goettmann

traducerea Vioriva Juncan