„Maestrul kurd contemporan Bahram Elahi transmite în substanţă discipolilor lui si căutătorilor adevărului următoarea învăţătură. Nu există decât o Cale posibilă: Calea desemnată de profeţi si de sfinţi. Totuşi drumurile sunt numeroase, şi uneori e dificil să-1 recunoşti pe cel bun.Călătorul spiritual este adesea ispitit să se abată, să se oprească ori să rătăcească, şi numai credinţa lui şi sinceritatea dragostei lui faţă de Dumnezeu sunt în stare să-l călăuzească spre Adevăr. Şi, dimpotrivă, îndată ce pleacă urechea la chemarea Eului, se pierde pe cărări ce nu duc nicăieri.
Principalul obstacol pentru suflet este lumea sensibilă si toate seducţiile ei. Nimic nu-i mai uşor pentru Ego decât să slăbească sufletul prin mijlocirea capcanelor acestei lumi. Pentru a înainta pe Cale, trebuie să fii desprins de bunurile materiale şi sa domini plăcerile. Acest Sine imperios are si puterea de a ispiti sufletul însuşi. Calea este lungă si anevoioasă, si, pentru a pune sufletul la încercare, există de-a lungul întregului drum bufoni care îl distrag pe călător şi fundături care îi dau impresia că a ajuns la capăt. Bufonii sunt grupuri anume de spirite a căror misiune constă în a pune sufletul la încercare, a-l duce în ispită, a-l înşela, a-l încânta cu tot soiul de artificii si viclenii. Cel ce se lasă prins în capcana lor e încetinit în munca lui spirituală sau chiar se opreşte cu totul. Ca regulă generală, îndată ce cineva ia contact cu lumea metafizică, este pus la încercare de acest grup de spirite aparte. Ele îi pregătesc tot felul de amuzamente si merg până acolo încât îl fac să creadă că e profet, că ar putea săvârşi miracole şi cuceri lumea. Dacă se lasă sedus de miraj, e pierdut pentru viaţa aceasta şi va trebui să-şi reia în vieţile viitoare drumul perfecţionării. Mijloacele de a evita spiritele-măscărici sunt:
– să ai un maestru spiritual perfect;
– să alungi din firea ta orgoliul;
– să analizezi profund ofertele acestor spirite-măscărici, comparându-le cu regulile religiei.
Ne dăm seama că exista totdeauna în ea un aspect care-i satisface pe toti, îndeosebi orgoliul. Primul principiu al salvării este să-l vrei pe Dumnezeu si să uiţi tot ce ai făcut pentru el; toate faptele noastre bune trebuie săvârşite pentru Dumnezeu şi nu în vederea vreunui profit, oricare ar fi acesta. Un elev serios, susţinut si apărat de un adevărat maestru, va străbate zona acestor spirite-bufon si fără să se oprească, va intra în siguranţă în zona următoare si îşi va continua drumul către scopul final.
Oamenii susţinuţi de spirite-bufoni devin maeştri rătăciţi, înşelaţi, numeroşi în zilele noastre, care îşi ocupă discipolii cu amuzamente spirituale si-i fac sâ-si piardă timpul. Aceste amuzamente spirituale au asupra sufletului un efect temporar euforizant, ca efectul drogurilor asupra corpului. Discipolii obişnuiţi cu asemenea droguri spirituale sunt aproape pierduţi în viaţa prezentă pentru Calea perfecţionării. Trebuie să ştim că durata acestor amuzamente spirituale este variabilă dar limitată si se află în relaţie cu tezaurul spiritual pe care îl posedăm. O dată acest tezaur epuizat, măscăricii îl părăsesc pe maestrul păcălit, care atunci a pierdut totul. Din acea clipă, pseudo-maestrul, vrând să-şi păstreze cu orice preţ învăţăceii, se preface într-un impostor şi un vânzător de „tehnici spirituale”, adunând munţi de greşeli pentru care va trebui să plătească.
Una dintre vicleniile cele mai subtile ale ispititorilor de suflete este să-i sugereze cuiva că ar fi maestru sau profet. Nu există nimic mai seducător pentru sinele imperios decât să creadă aceste lucruri, şi un om care a progresat până la un anumit nivel şi a dobândit puteri se lasă cu dragăinimă convins că a ajuns la capătul drumului şi că are drept misiune ajutarea celorlalţi să-l urmeze. Atunci devine un fals maestru… Acela care urmează un maestru adevărat este călăuzit şi ocoleşte asemenea capcane, dar acela care nu are pe nimeni să-l călăuzească trebuie să-şi pună toată credinţa în Dumnezeu si să alunge orgoliul pentru a fi cruţat de ispitele de felul acesta. Cel care cere ajutorul lui Dumnezeu rămâne pe calea cea bună, dar se întâmplă ca anumite suflete puţin avansate să se creadă în stare a-si alege singure drumul; cad astfel, fără să-şi dea seama, în capcana orgoliului şi chiar îşi pot pierde credinţa.
Numeroşi sunt, de asemenea, cei care (mai ales în India) ajung să-şi domine o mare parte a instinctelor, dar nu-l cunosc pe Dumnezeu şi, în cele din urmă, îşi dau ocol doar lor insusi. Nu izbutesc să dărâme zidul Eului şi să intre în comunicare cu Dumnezeu, care i-ar fi condus până la capătul Căii.
Există şi o categorie de oameni sinceri, posedând o imagine particulară şi personală asupra religiei: „savanţii ezoterişti”. Ei au în general o vastă cultură livrescă ezoterică. Pătrunşi de cunoştinţele lor intelectuale, abordează prin aceeaşi metodă ezoterismul care ţine de domeniul celui de-al şaselea simţ. Acumulează cunoştinţe teoretice până ce devin „savanţi ezoterişti” şi ajung să stăpânească atât de bine subiectul, încât pot manipula după plac vocabularul ezoteric, emite teorii, scrie cărţi, discuta, critica şi uluiesc. Plini de tezele lor personale şi siguri de ştiinţa lor, contactează uneori maeştri autentici, şi în aceste întâlniri, deşi fertili din punct de vedere intelectual, sunt preocupaţi de propriile lor cunoştinţe şi orbiţi de orgoliu; atunci lasă să treacă adevărul pe lângă ei. Fiecare om posedă în sine potenţialitatea de a trezi simţurile sufletului dacă porneşte pe drumul potrivit, dar cuvintele sunt insuficiente pentru a exprima senzaţiile spirituale.
Dacă, prin intermediul cuvintelor, am putea face ca o fiinţă lipsită de organul vederii să prindă senzaţia de lumină şi variaţiile de culoare, am putea şi să-i facem pe aceia care nu şi-au trezit cel de-al şaselea simţ să înţeleagă senzaţiile spirituale…
Bahram Elahi mai spune că discipolul Căii ştie să menţină echilibrul dintre sufletul lui şi corp. Putem asemui sufletul angelic cu un călător care trebuie să străbată o distanţă foarte lungă şi plină de pericole si care nu dispune drept singur mijloc decât de trupul său, în lipsa căruia n-ar putea întreprinde călătoria.
Din punctul de vedere al relaţiilor dintre suflet şi calul lui, oamenii se împart în trei categorii extreme:
– Calul, puternic şi îndărătnic, nu se supune călăreţului şi face totul după cum îl taie capul. Este cazul acelora rămaşi sclavi ai noi-ului lor şi care,pentru a cuceri puterea materială şi a-şi satisface dorinţele carnale, nu dau înapoi de la nimic. Aceştia uită de Dumnezeu: de fapt, sunt nişte animale cu înfăţişare omenească.
– Calul este puternic dar docil: e cazul unui nafs supus prin metode adecvate. Călăreţul îşi conduce calul pe drum drept, înaintează foarte repede şi are toate şansele să ajungă până la capăt.
– Calul a devenit atât de slab si de bolnav, încât nu mai are putere să înainteze. Este cazul acelora care se supun mortificărilor eronate, fără călăuză calificată, în scopuri lipsite de veritabilă valoare spirituală. Astfel ei îşi anesteziază dorinţele Eului imperios, fără ca prin asta să-l controleze. De aceea nu înaintează pe drum si părăsesc lumea prezentă fără a duce ceva cu ei. Mortificarea nu reprezintă un mijloc de a lupta împotriva nai-ului, ci mai curând acţionează ca un somnifer: îndată ce efectul s-a risipit, nafs-ul se trezeşte exacerbat şi mai violent decât înainte. Dacă nu este condusă de un adevărat maestru ci efectuată la propria noastră iniţiativă, mortificarea e foarte periculoasă pentru suflet.
Multe dintre tehnicile ascetice vin dintr-o interpretare naivă a fenomenelor spirituale. A fost imitat comportamentul sfinţilor fără a fi înţeles, aşa cum ţi-ai fabrica o pereche de aripi ca să zbori. De pildă, în etapa contemplării lui Dumnezeu, eşti atât de copleşit încât nu poţi mişca şi vorbi absolut deloc. Unii au tras de aici concluzia că făcând legământul tăcerii sau rămânând neclintiţi s-ar apropia de Dumnezeu; de fapt, obţin cel mai adesea efectul invers. La fel se întâmplă cu dansurile ezoterice răspândite în unele şcoli; sub efectul extazului, beţia divină este uneori atât de puternică, încât nu mai poţi sta locului; eşti atât de înflăcărat, încât focul însuşi pare ceva răcoritor. Dar la fel cum aruncându-te în foc nu poţi intra în extaz, tot aşa dansul nu te va face să-l vezi pe Dumnezeu.
O asceză curentă este abţinerea totală de la carne. Nu există nici un inconvenient dacă practicăm acest regim sub prescripţie medicală sau fiindcă nu simţim absolut deloc nevoia sau pofta de carne. Şi invers, să fii vegetarian dintr-un ideal spiritual este o greşeală foarte gravă, dăunătoare. Din punct de vedere spiritual, epoca mortificărilor este revolută, si de acum înainte omul trebuie să-şi supună Eul imperios prin puterea voinţei şi a inteligenţei. De altfel, adevărata mortificare este interioară; ea constă în a-ţi controla gândirea, ochii, urechile, limba…
Numai atunci când se cunoaşte pe sine însuşi omul dobândeşte aptitudinea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Atunci când se cunoaşte pe sine, îi apare în chip necesar în spirit întrebarea; „Cine oare l-a creat pe acest «Sine»?” Şi el abordează etapa cunoaşterii lui Dumnezeu. Trebuie să-l descoperim pe Dumnezeu în noi înşine, pentru că fiecare din noi este o parcelă divină. Pătrunzând în noi înşine, descoperim parcele divine si, pe măsura unei pătrunderi mai adânci, găsim reflexul Esenţei Unice. Câtă vreme nu l-am găsit pe Dumnezeu în noi înşine, nu trebuie să ne aşteptăm a-l descoperi altundeva. Este adevărat că Dumnezeu se află pretutindeni, dar trebuie să ştim să-L recunoaştem. Din clipa când elevul, în adâncul lui, a deschis ochii, îl recunoaşte sub toate formele Sale şi atunci cunoaşte manifestarea Lui omenească. Valul va stabili atunci un contact cu ucenicul şi îl va lua în stăpânire. In etapa de cunoaştere a lui Dumnezeu, Vălurile care întunecă viziunea interioară a adeptului cad unele după altele, până se ajunge la starea de Perfecţiune absolută:
– Când cade primul văl, adeptul devine atât de extatic si cufundat în lumina divină, încât nu resimte distanţa dintre el şi Dumnezeu. Dar nu are certitudinea că tot ceea ce simte este Adevărul.
– Când cade cel de-al doilea văl, trebuie să alunge din el orice imaginaţie falsă ori superstiţie, pentru a putea înţelege evidenţa şi Adevărul. Dobândeşte certitudinea asupra a ceea ce a simţit după căderea primului văl, dar, în starea aceasta, are încă sentimentul Sinelui său (îl vede pe Dumnezeu şi vede Sinele).
– Când cade cel de-al treilea văl, extazul este atât de puternic, încât adeptul îşi uită Şinele şi nu-l mai simte decât pe Dumnezeu. El nu se mai vede pe sine însuşi; astfel că, dacă ar fi martirizat, nu ar simţi nimic, ca si cum ar fi vorba de un altul.
– O dată căzut cel de-al patrulea văl, adeptul este atât de mult absorbit în Dumnezeu, încât nu mai vede decât Unicitatea. In acest moment strigă unii sfinţi: „Sunt Dumnezeu!”
– Când ultimul văl esle ridicat, aşa cum soarele la răsărit luminează spaţiul, discipolul este inundat de lumina Unicului. Substanţa i se transformă; picătură de apă, el regăseşte oceanul lui Dumnezeu. Voinţa îi devine aceea a lui Dumnezeu. „
Marc de Smedt – Tehnici de meditatie si practici ale trezirii spirituale
karyn.blog 