Moastele Sfantului Nectarie se gasesc la manastirea Radu Voda din Bucuresti. Am trecut de nenumarate ori pe langa manastire insa abia anul trecut de ziua mea, am reusit sa ajung. Atunci, am auzit o voce in interiorul meu care imi spunea „crede”.. Imi spun „e normal, e sinele meu, gandul meu … nimic altceva”. Dupa cateva luni am ajuns din nou acolo, intamplator (sau poate nu!) si ma rugam la Sfant si am cerut un semn rugaciunii mele. Nu a trecut un minut si un preot care spovedea alaturi s-a oprit din spovedanie si mi-a raspuns la intrebare ca si cum ar fi auzit ce sa imi spuna. A fost nefiresc de intamplator! Sunt foarte putine locuri unde simt o asemenea vibratie! Si mai mult decat atat am aflat despre minunile Sfantului Nectarie grabnic ajutator pentru cei bolnavi.
Peste tot in tara noastra sunt locuri minunate si sfinte… Acum doua saptamani am ajuns la Sambata de Sus, la Bucium si la Sinca Veche. Aici am simtit lumina divina a Sfantului Parinte Arsenie Boca si a Sfantului Nectarie. Se spune ca Tara Fagarasului este Gradina Maicii Domnului! Se spun atat de multe pentru cei ce au urechi sa auda si ochi sa vada. Crede, Roaga-te si Minunile nu vor intarzia sa apara, iar pasii tai vor fi indrumati acolo unde trebuie sa ajunga!
dar totul incepe cu Credinta!
Iata ce spunea Sfantul Nectarie despre chipul omului ce crede in Hristos
Atat de frumos este chipul celui credincios. Ce minunata este bucuria lui! Frumusetea lui tainica te atrage, iar expresia fetei lui marturiseste credinta in Dumnezeu. Calmul si pacea ce se pot vedea pe chipul sau sunt o reflectare a pacii ce se gaseste in sufletul sau, in inima sa linistita si netulburata de nimic.
Bunatatea zugravita pe fata celui credincios marturiseste despre curatia constiintei sale. El se infatiseaza ca un om care s-a lepadat de tirania grijii permanente pentru cele lumesti, grija ce produce suferinta sufletului, iar credinta sa statornica in Dumnezeu este viu exprimata de trasaturile chipului sau. Credinciosul adevarat se arata a fi un om fericit. Si este fericit pentru ca are certitudinea originii divine a credintei sale si este convins de adevarul ei. Dumnezeu, in chip tainic, ii vorbeste inimii sale si o umple de bucurie sfanta. Inima si cugetul sau sunt daruite lui Dumnezeu. Inima sa se incalzeste de focul iubirii pentru Dumnezeu iar sufletul sau alearga degraba sa se inalte catre El.
Credinciosul, rupand legaturile egoismului si cercul stramt al iubirii de sine, care nu-i permitea sa vada si sa actioneze dincolo de sinele sau, s-a scuturat si s-a eliberat de tirania jugului si a robiei generata de egoism. El a taiat prin smerenie, adorarea sinelui sau. Liber de aceasta legatura, poate strabate pamantul intreg, spre oricare dintre punctele orizontului, oriunde il cheama iubirea fata de aproapele. Nimic deja nu il mai poate impiedica si nimic nu il mai poate influenta. Nici placerile lumesti, care se scurg pururi asemenea unor rauri, nici atractia catre bunurile pamantesti. Idolul egoismului a cazut si s-a sfaramat, jertfele, ofrandele, tamaia care se aduceau initial catre acesta, acum se aduc numai catre Dumnezeul iubirii, Singurul pe care din tot sufletul Il iubeste si Il adora. Dedicat intreg, cu inima si cu sufletul, Dumnezeului Celui Adevarat, Celui Viu, ignora cele lumesti iar pe cele trupesti le micsoreaza (estompeaza); privirea lui se incordeaza spre a vedea pe Dumnezeu in timp ce inima lui neincetat Il invoca. Duhul sau se dedica cunoasterii operei Sale creatoare iar sufletul sau isi gaseste odihna in pronia divina a Creatorului.
Tot ceea ce il inconjoara pe omul credincios, daruieste inimii sale noi sentimente si noi intelesuri, intreaga creatie vorbeste cu un glas tainic sufletului sau despre intelepciunea si bunatatea dumnezeiescului ei Creator. Cu bucurie si incantare cerceteaza opera lui Dumnezeu si contempla frumusetea creatiei. Frumosul, binele, adevarul si dreptatea, aceste virtuti daruite lumii vazute, care isi au originea in insusirea divina, devin obiectul cunoasterii pentru inima sa. Fericirea sa este adevarata si intarita si are ca izvor comunitatea permanenta a acestuia cu dumnezeiescul Creator.
Cuvintele lui Dumnezeu sunt dulci ca mierea in gura sa. Pe acestea le cerceteaza ziua si noaptea. Inima lui este infierbantata de dragostea lui Dumnezeu. Se incordeaza catre Acesta si II cauta prin cercetarea lucrarilor Sale. Lucrarea sa neincetata este aceea de a ajunge la o cat mai mare desavarsire, iar dorinta lui este de a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu, la indumnezeire. Iubirea si adorarea lui Dumnezeu inunda inima sa insetata de prezenta Domnului, iar imnele si doxologia, multumirea si lauda neincetat se inalta spre El. Buzele sale graiesc intelepciunea iar inima sa indeamna la cumpatare.
Viata lui este un imn si o armonie. Traieste, gandindu-se si la binecuvantatul sfarsit, cand se va indulci de bunatatea lui Dumnezeu si de bogatul Sau har. Traieste pe pamant, dar stie ca cetatea sa statatoare se afla in ceruri. Fara sa staruie in cele zilnice, este atent sa nu auda si el cuvantul „de multe te ingrijesti si pentru multe te silesti” (Luca 10, 41). De aceea se straduie neincetat sa aleaga „partea cea buna” (Luca 10, 42). Toata grija sa se indreapta spre a implini legea divina si spre a savarsi binele. Ii considera pe oameni, indiferent de rasa sau natiune, ca fiind cu totii frati ce provin din aceeasi protoparinti si de aceea isi indreapta catre toti la fel, faptele sale bune.”Domnul ma va ajuta, de cine ma voi teme, ce-mi va putea face mie omul?”
Se bucura pentru fericirea lor si se intristeaza impreuna cu ei la necaz. In toata ziua este milostiv si darnic, iar dreptatea sa va ramane in veac. Inima sa nadajduieste in Domnul, iar sufletul sau este gata sa se prezinte inaintea Creatorului sau. Plin de speranta si de curaj graieste asemenea psalmistului: „Domnul ma va ajuta, de cine ma voi teme, ce-mi va putea face mie omul?”
Despre chipul necredinciosului
Necredinciosul este cel mai nefericit dintre oameni, deoarece este lipsit de cel mai important bun pamantesc care este credinta, singura cale catre adevar si fericire. Necredinciosul este nefericit, deoarece este lipsit de speranta, care ne este unicul sprijin de-a lungul intregii noastre vieti. Este nefericit, pentru ca este lipsit de iubirea oamenilor, singura alinare a inimii intristate. Este nefericit deoarece este lipsit de frumusetea divina, de chipul dumnezeiesc al Creatorului, pe care divinul Artist l-a sadit in noi si pe care doar credinta il descopera.
Ochiul necredinciosului nu vede nimic in creatie, in afara miscarilor naturii. Stralucitorul chip al divinului Creator, admirabila Sa frumusete ii raman ascunse si inaccesibile. Privirea sa rataceste peste adancul creatiei fara a putea vedea frumusetea intelepciunii divine, fara sa poata admira atotputernicia divina, fara sa poata descoperi bunatatea divina, pronia divina, dreptatea si iubirea Creatorului pentru creatia Sa. Mintea sa nu se poate ridica mai presus de lumea vazuta si nici sa depaseasca granitele celor percepute cu ajutorul simturilor. Inima sa ramane insensibila si nu poate descoperi intelepciunea si puterea divina. Nici un sentiment de adorare nu izbucneste in inima sa; buzele lui raman pecetluite, gura sa incremenita, limba sa ramane nemiscata. Nici un sunet nu iese din pieptul sau spre lauda, spre preamarire, spre multumire catre pronia divina.
Inima celui necredincios, din care Dumnezeu S-a indepartat, nu mai poate simti nici o bucurie. Golul acesta a fost umplut de tristete, de descurajare, de nefericire. Traieste plictisit si indiferent fata de tot ceea ce il inconjoara. Rataceste prin viata, ca printr-o noapte intunecoasa, trista si nici o raza de lumina nu lumineaza calea sa chinuita. Nimeni nu poate indruma si calauzi pasii sai. Trece singur prin aceasta viata, fara speranta unei vieti mai bune; este pandit permanent de nenumarate capcane si nimeni nu poate sa il elibereze cand cade victima lor. Cade in ele si este strivit de greutatea lor. In tristetea lui nu exista nici macar o clipa de usurare.
Pacea sufletului si linistea inimii au fost alungate de lipsa sa de credinta. Adancul inimii sale este indoliat. Multumirea pe care credinciosul o afla in ascultarea si urmarea poruncilor sfinte, mantuitoare si a unei vieti morale, ii este necunoscuta. Protectia pe care credinciosul o simte izvorand din credinta sa este straina inimii celui ateu. Convingerea, izvorata din credinta, ca Pronia Divina vegheaza neintrerupt asupra vietii sale, nu o poate intelege. Iubirea si bunatatea izvorate din preamarirea Creatorului, raman pentru acesta mistere nedezlegate.
Necredinciosul recunoaste ca unic principiu doar materia, reduce adevarata fericire a omului la cercul stramt al placerilor trecatoare si isi orienteaza toate straduintele numai spre aflarea acestora. Bucuria izvorata din cultivarea virtutilor ii este straina si nu se poate impartasi de harul ei. El ignora astfel adevaratul izvor al fericirii si se indreapta catre izvoarele amaraciunii. Placerea il conduce la saturatie si dezgust, apoi la plictiseala si la tristete. Tristetea il conduce la suferinta, iar aceasta din urma la deznadejde. Astfel, este lipsit de orice bucurie. Pentru ca toate placerile lumesti, fiind trecatoare, sunt incapabile sa ii ofere celui necredincios fericirea. Inima omului a fost facuta spre a se implini in ea binele suprem si numai prin gustarea acestuia tresare si se bucura. Pentru ca in acesta il afla pe Dumnezeu. Ori stim ca Dumnezeu paraseste inima ceha necredincios. Inima poate aspira catre infinite bucurii, pentru ca a fost facuta sa poata cuprinde nemarginirea.
Prin urmare, inima celui necredincios, de vreme ce nu ravneste catre nemarginire, vesnic suspina si cauta sa se implineasca, dar nu reuseste. Pentru ca placerile lumesti nu au puterea sa implineasca acest gol. Ele fiind trecatoare, ofera, in final, amaraciune. Iar alergarea dupa slava desarta naste tristetea. Necredinciosul ignora, asadar, faptul ca fericirea omului nu se gaseste in placerile oferite de bunurile pamantesti, ci in iubirea lui Dumnezeu, bunul vesnic si cel mai de pret. De aici rezulta deci nefericirea celor care nu il cunosc pe Dumnezeu.
Cel care-L neaga pe Dumnezeu, neaga insasi bucuria sa si fericirea cea vesnica. Nefericit se lupta cu greutatile acestei vieti, deznadajduit si infricosat se indreapta catre moarte, catre mormantul deja sapat. Ramane deci orb fata de marea reprezentatie care se desfasoara in fata ochilor sai, avand ca scena intreaga lume si dirijata de dumnezeiasca intelepciune si putere, de dumnezeiescul har. Nu poate sa vada armonia si binele divin. E ca si cum ar curge la picioarele sale izvorul bucuriei si al fericirii iar el, legat ca oarecand condamnatul Tantal, sa nu reuseasca sa-si racoreasca limba uscata de necredinta si sa-si stinga insuportabila sete, deoarece apa, care izvoraste din racoritorul izvor al credintei, se afla un pas mai departe de buzele sale.
Nefericit rob al unui tiran absurd! Cum ti-a fost furata fericirea! Cum ti-a fost rapita comoara cea mai de pret!
Ti-ai pierdut credinta, L-ai negat pe Dumnezeul tau, ai refuzat revelatia Sa si te-ai lepadat de bogatia nesfarsita a harului.
Cat de jalnica este viata acestuia! Si acesta este inceputul chinurilor, deoarece a pierdut sensul bucuriei adevarate. Pentru firea sa denaturata, aceasta pare stearpa si inutila, nu ii inspira nici o umbra de multumire, ramanand total insensibil; nimic din cele create nu ii produce bucurie. Un val de tristete a acoperit bucuria firii intregi si nu mai este exprimata de nimic. Viata acestuia devine o greutate insuportabila iar durata ei un nesfarsit chin.
Deznadejdea se arata deja in fata sa, asemenea unui calau si un chin implacabil il tortureaza; curajul l-a parasit, puterea de rezistenta i-a scazut, iar puterile morale, din cauza necredintei s-au dezintegrat; paralizat de necredinta se preda legaturilor infricosatoare ale dezamagirii, care, fara mila sau compasiune, taie violent si dur firul vietii sale jalnice. Astfel, il arunca in adancul pierzaniei, in negrul Tartar, din care abia atunci ar vrea sa scape, atunci cand il cheama vocea dumnezeiescului Creator, Cel pe care pana acum L-a negat. Il cheama sa dea raspuns pentru necredinta sa, este judecat si condamnat la focul cel vesnic.
Sfantul Nectarie Taumaturgul – Ierarhul din Insula Eghina
Despre chipul omului ce crede in Hristos
Atat de frumos este chipul celui credincios. Ce minunata este bucuria lui! Frumusetea lui tainica te atrage, iar expresia fetei lui marturiseste credinta in Dumnezeu. Calmul si pacea ce se pot vedea pe chipul sau sunt o reflectare a pacii ce se gaseste in sufletul sau, in inima sa linistita si netulburata de nimic.
Bunatatea zugravita pe fata celui credincios marturiseste despre curatia constiintei sale. El se infatiseaza ca un om care s-a lepadat de tirania grijii permanente pentru cele lumesti, grija ce produce suferinta sufletului, iar credinta sa statornica in Dumnezeu este viu exprimata de trasaturile chipului sau. Credinciosul adevarat se arata a fi un om fericit. Si este fericit pentru ca are certitudinea originii divine a credintei sale si este convins de adevarul ei. Dumnezeu, in chip tainic, ii vorbeste inimii sale si o umple de bucurie sfanta. Inima si cugetul sau sunt daruite lui Dumnezeu. Inima sa se incalzeste de focul iubirii pentru Dumnezeu iar sufletul sau alearga degraba sa se inalte catre El.
Credinciosul, rupand legaturile egoismului si cercul stramt al iubirii de sine, care nu-i permitea sa vada si sa actioneze dincolo de sinele sau, s-a scuturat si s-a eliberat de tirania jugului si a robiei generata de egoism. El a taiat prin smerenie, adorarea sinelui sau. Liber de aceasta legatura, poate strabate pamantul intreg, spre oricare dintre punctele orizontului, oriunde il cheama iubirea fata de aproapele. Nimic deja nu il mai poate impiedica si nimic nu il mai poate influenta. Nici placerile lumesti, care se scurg pururi asemenea unor rauri, nici atractia catre bunurile pamantesti. Idolul egoismului a cazut si s-a sfaramat, jertfele, ofrandele, tamaia care se aduceau initial catre acesta, acum se aduc numai catre Dumnezeul iubirii, Singurul pe care din tot sufletul Il iubeste si Il adora. Dedicat intreg, cu inima si cu sufletul, Dumnezeului Celui Adevarat, Celui Viu, ignora cele lumesti iar pe cele trupesti le micsoreaza (estompeaza); privirea lui se incordeaza spre a vedea pe Dumnezeu in timp ce inima lui neincetat Il invoca. Duhul sau se dedica cunoasterii operei Sale creatoare iar sufletul sau isi gaseste odihna in pronia divina a Creatorului.
Tot ceea ce il inconjoara pe omul credincios, daruieste inimii sale noi sentimente si noi intelesuri, intreaga creatie vorbeste cu un glas tainic sufletului sau despre intelepciunea si bunatatea dumnezeiescului ei Creator. Cu bucurie si incantare cerceteaza opera lui Dumnezeu si contempla frumusetea creatiei. Frumosul, binele, adevarul si dreptatea, aceste virtuti daruite lumii vazute, care isi au originea in insusirea divina, devin obiectul cunoasterii pentru inima sa. Fericirea sa este adevarata si intarita si are ca izvor comunitatea permanenta a acestuia cu dumnezeiescul Creator.
Cuvintele lui Dumnezeu sunt dulci ca mierea in gura sa. Pe acestea le cerceteaza ziua si noaptea. Inima lui este infierbantata de dragostea lui Dumnezeu. Se incordeaza catre Acesta si II cauta prin cercetarea lucrarilor Sale. Lucrarea sa neincetata este aceea de a ajunge la o cat mai mare desavarsire, iar dorinta lui este de a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu, la indumnezeire. Iubirea si adorarea lui Dumnezeu inunda inima sa insetata de prezenta Domnului, iar imnele si doxologia, multumirea si lauda neincetat se inalta spre El. Buzele sale graiesc intelepciunea iar inima sa indeamna la cumpatare.
Viata lui este un imn si o armonie. Traieste, gandindu-se si la binecuvantatul sfarsit, cand se va indulci de bunatatea lui Dumnezeu si de bogatul Sau har. Traieste pe pamant, dar stie ca cetatea sa statatoare se afla in ceruri. Fara sa staruie in cele zilnice, este atent sa nu auda si el cuvantul „de multe te ingrijesti si pentru multe te silesti” (Luca 10, 41). De aceea se straduie neincetat sa aleaga „partea cea buna” (Luca 10, 42). Toata grija sa se indreapta spre a implini legea divina si spre a savarsi binele. Ii considera pe oameni, indiferent de rasa sau natiune, ca fiind cu totii frati ce provin din aceeasi protoparinti si de aceea isi indreapta catre toti la fel, faptele sale bune.”Domnul ma va ajuta, de cine ma voi teme, ce-mi va putea face mie omul?”
Se bucura pentru fericirea lor si se intristeaza impreuna cu ei la necaz. In toata ziua este milostiv si darnic, iar dreptatea sa va ramane in veac. Inima sa nadajduieste in Domnul, iar sufletul sau este gata sa se prezinte inaintea Creatorului sau. Plin de speranta si de curaj graieste asemenea psalmistului: „Domnul ma va ajuta, de cine ma voi teme, ce-mi va putea face mie omul?”
Despre chipul necredinciosului
Necredinciosul este cel mai nefericit dintre oameni, deoarece este lipsit de cel mai important bun pamantesc care este credinta, singura cale catre adevar si fericire. Necredinciosul este nefericit, deoarece este lipsit de speranta, care ne este unicul sprijin de-a lungul intregii noastre vieti. Este nefericit, pentru ca este lipsit de iubirea oamenilor, singura alinare a inimii intristate. Este nefericit deoarece este lipsit de frumusetea divina, de chipul dumnezeiesc al Creatorului, pe care divinul Artist l-a sadit in noi si pe care doar credinta il descopera.
Ochiul necredinciosului nu vede nimic in creatie, in afara miscarilor naturii. Stralucitorul chip al divinului Creator, admirabila Sa frumusete ii raman ascunse si inaccesibile. Privirea sa rataceste peste adancul creatiei fara a putea vedea frumusetea intelepciunii divine, fara sa poata admira atotputernicia divina, fara sa poata descoperi bunatatea divina, pronia divina, dreptatea si iubirea Creatorului pentru creatia Sa. Mintea sa nu se poate ridica mai presus de lumea vazuta si nici sa depaseasca granitele celor percepute cu ajutorul simturilor. Inima sa ramane insensibila si nu poate descoperi intelepciunea si puterea divina. Nici un sentiment de adorare nu izbucneste in inima sa; buzele lui raman pecetluite, gura sa incremenita, limba sa ramane nemiscata. Nici un sunet nu iese din pieptul sau spre lauda, spre preamarire, spre multumire catre pronia divina.
Inima celui necredincios, din care Dumnezeu S-a indepartat, nu mai poate simti nici o bucurie. Golul acesta a fost umplut de tristete, de descurajare, de nefericire. Traieste plictisit si indiferent fata de tot ceea ce il inconjoara. Rataceste prin viata, ca printr-o noapte intunecoasa, trista si nici o raza de lumina nu lumineaza calea sa chinuita. Nimeni nu poate indruma si calauzi pasii sai. Trece singur prin aceasta viata, fara speranta unei vieti mai bune; este pandit permanent de nenumarate capcane si nimeni nu poate sa il elibereze cand cade victima lor. Cade in ele si este strivit de greutatea lor. In tristetea lui nu exista nici macar o clipa de usurare.
Pacea sufletului si linistea inimii au fost alungate de lipsa sa de credinta. Adancul inimii sale este indoliat. Multumirea pe care credinciosul o afla in ascultarea si urmarea poruncilor sfinte, mantuitoare si a unei vieti morale, ii este necunoscuta. Protectia pe care credinciosul o simte izvorand din credinta sa este straina inimii celui ateu. Convingerea, izvorata din credinta, ca Pronia Divina vegheaza neintrerupt asupra vietii sale, nu o poate intelege. Iubirea si bunatatea izvorate din preamarirea Creatorului, raman pentru acesta mistere nedezlegate.
Necredinciosul recunoaste ca unic principiu doar materia, reduce adevarata fericire a omului la cercul stramt al placerilor trecatoare si isi orienteaza toate straduintele numai spre aflarea acestora. Bucuria izvorata din cultivarea virtutilor ii este straina si nu se poate impartasi de harul ei. El ignora astfel adevaratul izvor al fericirii si se indreapta catre izvoarele amaraciunii. Placerea il conduce la saturatie si dezgust, apoi la plictiseala si la tristete. Tristetea il conduce la suferinta, iar aceasta din urma la deznadejde. Astfel, este lipsit de orice bucurie. Pentru ca toate placerile lumesti, fiind trecatoare, sunt incapabile sa ii ofere celui necredincios fericirea. Inima omului a fost facuta spre a se implini in ea binele suprem si numai prin gustarea acestuia tresare si se bucura. Pentru ca in acesta il afla pe Dumnezeu. Ori stim ca Dumnezeu paraseste inima ceha necredincios. Inima poate aspira catre infinite bucurii, pentru ca a fost facuta sa poata cuprinde nemarginirea.
Prin urmare, inima celui necredincios, de vreme ce nu ravneste catre nemarginire, vesnic suspina si cauta sa se implineasca, dar nu reuseste. Pentru ca placerile lumesti nu au puterea sa implineasca acest gol. Ele fiind trecatoare, ofera, in final, amaraciune. Iar alergarea dupa slava desarta naste tristetea. Necredinciosul ignora, asadar, faptul ca fericirea omului nu se gaseste in placerile oferite de bunurile pamantesti, ci in iubirea lui Dumnezeu, bunul vesnic si cel mai de pret. De aici rezulta deci nefericirea celor care nu il cunosc pe Dumnezeu.
Cel care-L neaga pe Dumnezeu, neaga insasi bucuria sa si fericirea cea vesnica. Nefericit se lupta cu greutatile acestei vieti, deznadajduit si infricosat se indreapta catre moarte, catre mormantul deja sapat. Ramane deci orb fata de marea reprezentatie care se desfasoara in fata ochilor sai, avand ca scena intreaga lume si dirijata de dumnezeiasca intelepciune si putere, de dumnezeiescul har. Nu poate sa vada armonia si binele divin. E ca si cum ar curge la picioarele sale izvorul bucuriei si al fericirii iar el, legat ca oarecand condamnatul Tantal, sa nu reuseasca sa-si racoreasca limba uscata de necredinta si sa-si stinga insuportabila sete, deoarece apa, care izvoraste din racoritorul izvor al credintei, se afla un pas mai departe de buzele sale.
Nefericit rob al unui tiran absurd! Cum ti-a fost furata fericirea! Cum ti-a fost rapita comoara cea mai de pret!
Ti-ai pierdut credinta, L-ai negat pe Dumnezeul tau, ai refuzat revelatia Sa si te-ai lepadat de bogatia nesfarsita a harului.
Cat de jalnica este viata acestuia! Si acesta este inceputul chinurilor, deoarece a pierdut sensul bucuriei adevarate. Pentru firea sa denaturata, aceasta pare stearpa si inutila, nu ii inspira nici o umbra de multumire, ramanand total insensibil; nimic din cele create nu ii produce bucurie. Un val de tristete a acoperit bucuria firii intregi si nu mai este exprimata de nimic. Viata acestuia devine o greutate insuportabila iar durata ei un nesfarsit chin.
Deznadejdea se arata deja in fata sa, asemenea unui calau si un chin implacabil il tortureaza; curajul l-a parasit, puterea de rezistenta i-a scazut, iar puterile morale, din cauza necredintei s-au dezintegrat; paralizat de necredinta se preda legaturilor infricosatoare ale dezamagirii, care, fara mila sau compasiune, taie violent si dur firul vietii sale jalnice. Astfel, il arunca in adancul pierzaniei, in negrul Tartar, din care abia atunci ar vrea sa scape, atunci cand il cheama vocea dumnezeiescului Creator, Cel pe care pana acum L-a negat. Il cheama sa dea raspuns pentru necredinta sa, este judecat si condamnat la focul cel vesnic.
Sfantul Nectarie Taumaturgul – Ierarhul din Insula Eghinau
Despre chipul omului ce crede in Hristos
Atat de frumos este chipul celui credincios. Ce minunata este bucuria lui! Frumusetea lui tainica te atrage, iar expresia fetei lui marturiseste credinta in Dumnezeu. Calmul si pacea ce se pot vedea pe chipul sau sunt o reflectare a pacii ce se gaseste in sufletul sau, in inima sa linistita si netulburata de nimic.
Bunatatea zugravita pe fata celui credincios marturiseste despre curatia constiintei sale. El se infatiseaza ca un om care s-a lepadat de tirania grijii permanente pentru cele lumesti, grija ce produce suferinta sufletului, iar credinta sa statornica in Dumnezeu este viu exprimata de trasaturile chipului sau. Credinciosul adevarat se arata a fi un om fericit. Si este fericit pentru ca are certitudinea originii divine a credintei sale si este convins de adevarul ei. Dumnezeu, in chip tainic, ii vorbeste inimii sale si o umple de bucurie sfanta. Inima si cugetul sau sunt daruite lui Dumnezeu. Inima sa se incalzeste de focul iubirii pentru Dumnezeu iar sufletul sau alearga degraba sa se inalte catre El.
Credinciosul, rupand legaturile egoismului si cercul stramt al iubirii de sine, care nu-i permitea sa vada si sa actioneze dincolo de sinele sau, s-a scuturat si s-a eliberat de tirania jugului si a robiei generata de egoism. El a taiat prin smerenie, adorarea sinelui sau. Liber de aceasta legatura, poate strabate pamantul intreg, spre oricare dintre punctele orizontului, oriunde il cheama iubirea fata de aproapele. Nimic deja nu il mai poate impiedica si nimic nu il mai poate influenta. Nici placerile lumesti, care se scurg pururi asemenea unor rauri, nici atractia catre bunurile pamantesti. Idolul egoismului a cazut si s-a sfaramat, jertfele, ofrandele, tamaia care se aduceau initial catre acesta, acum se aduc numai catre Dumnezeul iubirii, Singurul pe care din tot sufletul Il iubeste si Il adora. Dedicat intreg, cu inima si cu sufletul, Dumnezeului Celui Adevarat, Celui Viu, ignora cele lumesti iar pe cele trupesti le micsoreaza (estompeaza); privirea lui se incordeaza spre a vedea pe Dumnezeu in timp ce inima lui neincetat Il invoca. Duhul sau se dedica cunoasterii operei Sale creatoare iar sufletul sau isi gaseste odihna in pronia divina a Creatorului.
Tot ceea ce il inconjoara pe omul credincios, daruieste inimii sale noi sentimente si noi intelesuri, intreaga creatie vorbeste cu un glas tainic sufletului sau despre intelepciunea si bunatatea dumnezeiescului ei Creator. Cu bucurie si incantare cerceteaza opera lui Dumnezeu si contempla frumusetea creatiei. Frumosul, binele, adevarul si dreptatea, aceste virtuti daruite lumii vazute, care isi au originea in insusirea divina, devin obiectul cunoasterii pentru inima sa. Fericirea sa este adevarata si intarita si are ca izvor comunitatea permanenta a acestuia cu dumnezeiescul Creator.
Cuvintele lui Dumnezeu sunt dulci ca mierea in gura sa. Pe acestea le cerceteaza ziua si noaptea. Inima lui este infierbantata de dragostea lui Dumnezeu. Se incordeaza catre Acesta si II cauta prin cercetarea lucrarilor Sale. Lucrarea sa neincetata este aceea de a ajunge la o cat mai mare desavarsire, iar dorinta lui este de a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu, la indumnezeire. Iubirea si adorarea lui Dumnezeu inunda inima sa insetata de prezenta Domnului, iar imnele si doxologia, multumirea si lauda neincetat se inalta spre El. Buzele sale graiesc intelepciunea iar inima sa indeamna la cumpatare.
Viata lui este un imn si o armonie. Traieste, gandindu-se si la binecuvantatul sfarsit, cand se va indulci de bunatatea lui Dumnezeu si de bogatul Sau har. Traieste pe pamant, dar stie ca cetatea sa statatoare se afla in ceruri. Fara sa staruie in cele zilnice, este atent sa nu auda si el cuvantul „de multe te ingrijesti si pentru multe te silesti” (Luca 10, 41). De aceea se straduie neincetat sa aleaga „partea cea buna” (Luca 10, 42). Toata grija sa se indreapta spre a implini legea divina si spre a savarsi binele. Ii considera pe oameni, indiferent de rasa sau natiune, ca fiind cu totii frati ce provin din aceeasi protoparinti si de aceea isi indreapta catre toti la fel, faptele sale bune.”Domnul ma va ajuta, de cine ma voi teme, ce-mi va putea face mie omul?”
Se bucura pentru fericirea lor si se intristeaza impreuna cu ei la necaz. In toata ziua este milostiv si darnic, iar dreptatea sa va ramane in veac. Inima sa nadajduieste in Domnul, iar sufletul sau este gata sa se prezinte inaintea Creatorului sau. Plin de speranta si de curaj graieste asemenea psalmistului: „Domnul ma va ajuta, de cine ma voi teme, ce-mi va putea face mie omul?”
Despre chipul necredinciosului
Necredinciosul este cel mai nefericit dintre oameni, deoarece este lipsit de cel mai important bun pamantesc care este credinta, singura cale catre adevar si fericire. Necredinciosul este nefericit, deoarece este lipsit de speranta, care ne este unicul sprijin de-a lungul intregii noastre vieti. Este nefericit, pentru ca este lipsit de iubirea oamenilor, singura alinare a inimii intristate. Este nefericit deoarece este lipsit de frumusetea divina, de chipul dumnezeiesc al Creatorului, pe care divinul Artist l-a sadit in noi si pe care doar credinta il descopera.
Ochiul necredinciosului nu vede nimic in creatie, in afara miscarilor naturii. Stralucitorul chip al divinului Creator, admirabila Sa frumusete ii raman ascunse si inaccesibile. Privirea sa rataceste peste adancul creatiei fara a putea vedea frumusetea intelepciunii divine, fara sa poata admira atotputernicia divina, fara sa poata descoperi bunatatea divina, pronia divina, dreptatea si iubirea Creatorului pentru creatia Sa. Mintea sa nu se poate ridica mai presus de lumea vazuta si nici sa depaseasca granitele celor percepute cu ajutorul simturilor. Inima sa ramane insensibila si nu poate descoperi intelepciunea si puterea divina. Nici un sentiment de adorare nu izbucneste in inima sa; buzele lui raman pecetluite, gura sa incremenita, limba sa ramane nemiscata. Nici un sunet nu iese din pieptul sau spre lauda, spre preamarire, spre multumire catre pronia divina.
Inima celui necredincios, din care Dumnezeu S-a indepartat, nu mai poate simti nici o bucurie. Golul acesta a fost umplut de tristete, de descurajare, de nefericire. Traieste plictisit si indiferent fata de tot ceea ce il inconjoara. Rataceste prin viata, ca printr-o noapte intunecoasa, trista si nici o raza de lumina nu lumineaza calea sa chinuita. Nimeni nu poate indruma si calauzi pasii sai. Trece singur prin aceasta viata, fara speranta unei vieti mai bune; este pandit permanent de nenumarate capcane si nimeni nu poate sa il elibereze cand cade victima lor. Cade in ele si este strivit de greutatea lor. In tristetea lui nu exista nici macar o clipa de usurare.
Pacea sufletului si linistea inimii au fost alungate de lipsa sa de credinta. Adancul inimii sale este indoliat. Multumirea pe care credinciosul o afla in ascultarea si urmarea poruncilor sfinte, mantuitoare si a unei vieti morale, ii este necunoscuta. Protectia pe care credinciosul o simte izvorand din credinta sa este straina inimii celui ateu. Convingerea, izvorata din credinta, ca Pronia Divina vegheaza neintrerupt asupra vietii sale, nu o poate intelege. Iubirea si bunatatea izvorate din preamarirea Creatorului, raman pentru acesta mistere nedezlegate.
Necredinciosul recunoaste ca unic principiu doar materia, reduce adevarata fericire a omului la cercul stramt al placerilor trecatoare si isi orienteaza toate straduintele numai spre aflarea acestora. Bucuria izvorata din cultivarea virtutilor ii este straina si nu se poate impartasi de harul ei. El ignora astfel adevaratul izvor al fericirii si se indreapta catre izvoarele amaraciunii. Placerea il conduce la saturatie si dezgust, apoi la plictiseala si la tristete. Tristetea il conduce la suferinta, iar aceasta din urma la deznadejde. Astfel, este lipsit de orice bucurie. Pentru ca toate placerile lumesti, fiind trecatoare, sunt incapabile sa ii ofere celui necredincios fericirea. Inima omului a fost facuta spre a se implini in ea binele suprem si numai prin gustarea acestuia tresare si se bucura. Pentru ca in acesta il afla pe Dumnezeu. Ori stim ca Dumnezeu paraseste inima ceha necredincios. Inima poate aspira catre infinite bucurii, pentru ca a fost facuta sa poata cuprinde nemarginirea.
Prin urmare, inima celui necredincios, de vreme ce nu ravneste catre nemarginire, vesnic suspina si cauta sa se implineasca, dar nu reuseste. Pentru ca placerile lumesti nu au puterea sa implineasca acest gol. Ele fiind trecatoare, ofera, in final, amaraciune. Iar alergarea dupa slava desarta naste tristetea. Necredinciosul ignora, asadar, faptul ca fericirea omului nu se gaseste in placerile oferite de bunurile pamantesti, ci in iubirea lui Dumnezeu, bunul vesnic si cel mai de pret. De aici rezulta deci nefericirea celor care nu il cunosc pe Dumnezeu.
Cel care-L neaga pe Dumnezeu, neaga insasi bucuria sa si fericirea cea vesnica. Nefericit se lupta cu greutatile acestei vieti, deznadajduit si infricosat se indreapta catre moarte, catre mormantul deja sapat. Ramane deci orb fata de marea reprezentatie care se desfasoara in fata ochilor sai, avand ca scena intreaga lume si dirijata de dumnezeiasca intelepciune si putere, de dumnezeiescul har. Nu poate sa vada armonia si binele divin. E ca si cum ar curge la picioarele sale izvorul bucuriei si al fericirii iar el, legat ca oarecand condamnatul Tantal, sa nu reuseasca sa-si racoreasca limba uscata de necredinta si sa-si stinga insuportabila sete, deoarece apa, care izvoraste din racoritorul izvor al credintei, se afla un pas mai departe de buzele sale.
Nefericit rob al unui tiran absurd! Cum ti-a fost furata fericirea! Cum ti-a fost rapita comoara cea mai de pret!
Ti-ai pierdut credinta, L-ai negat pe Dumnezeul tau, ai refuzat revelatia Sa si te-ai lepadat de bogatia nesfarsita a harului.
Cat de jalnica este viata acestuia! Si acesta este inceputul chinurilor, deoarece a pierdut sensul bucuriei adevarate. Pentru firea sa denaturata, aceasta pare stearpa si inutila, nu ii inspira nici o umbra de multumire, ramanand total insensibil; nimic din cele create nu ii produce bucurie. Un val de tristete a acoperit bucuria firii intregi si nu mai este exprimata de nimic. Viata acestuia devine o greutate insuportabila iar durata ei un nesfarsit chin.
Deznadejdea se arata deja in fata sa, asemenea unui calau si un chin implacabil il tortureaza; curajul l-a parasit, puterea de rezistenta i-a scazut, iar puterile morale, din cauza necredintei s-au dezintegrat; paralizat de necredinta se preda legaturilor infricosatoare ale dezamagirii, care, fara mila sau compasiune, taie violent si dur firul vietii sale jalnice. Astfel, il arunca in adancul pierzaniei, in negrul Tartar, din care abia atunci ar vrea sa scape, atunci cand il cheama vocea dumnezeiescului Creator, Cel pe care pana acum L-a negat. Il cheama sa dea raspuns pentru necredinta sa, este judecat si condamnat la focul cel vesnic.
Sfantul Nectarie Taumaturgul – Ierarhul din Insula Eghina
De obicei nu merg la manastirea Radu Voda pentru ca nu este in drumul meu, insa atunci cand se intampla sa trec pe langa ea, imi spuneam mereu „intr-o zi am sa merg acolo!”. Si am mers pentru prima data, anul trecut de ziua mea, asa am simtit. Primul an in care imi petreceam ziua de nastere doar eu si Doamne Doamne… Asa ca am intrat cu emotie in manastire si m-am indreptat catre Sfant (moastele Sfantului). Sunt doar cateva locuri in Bucuresti unde am simtit o asemenea vibratie. Aici este unul din acele locuri si sper din toata inima sa ramana asa!
Am simtit cum rugaciunea mea este auzita si am auzit o voce interioara care imi spunea „crede!”. Peste cateva luni am ajuns din nou. M-am indreptat catre Sfant rugandu-ma sa ma intelepteasca si am facut un pas inapoi. Cerusem un semn si eram pe ganduri. Nu a trecut un minut si preotul care spovedea alaturi m-a privit si mi-a raspuns la intrebare. Am ramas fara grai. Mi-am zis ca este coincidenta… idar daca nu. Sfantul este alaturi de noi! Si am citit din minunile sfantului Nectarie si mi-am zis ca ar fi bine sa stiti si voi despre asta.
Acum 2 duminici am fost la Sambata de Sus, Bucium si la Sinca Veche, locuri incarcate de o vibratie extraordinara a Parintelui Arsenie Boca si a Sfantului Nectarie. Sfinti a caror Lumina o port in inima mea pretutindeni. Se spune ca Tara Fagarasului este considerata gradina Maicii Domnului ! Imi ramane sa astept sa descopar toate tainele care imi sunt ingaduite, iar pana atunci voi reveni cu mare dragoste la Prislop si in aceste locuri minunate iar pe cat posibil am sa caut sa va impartasesc din aceste minuni ale noastre , ale poporului roman.
Despre chipul omului ce crede in Hristos
Atat de frumos este chipul celui credincios. Ce minunata este bucuria lui! Frumusetea lui tainica te atrage, iar expresia fetei lui marturiseste credinta in Dumnezeu. Calmul si pacea ce se pot vedea pe chipul sau sunt o reflectare a pacii ce se gaseste in sufletul sau, in inima sa linistita si netulburata de nimic.
Bunatatea zugravita pe fata celui credincios marturiseste despre curatia constiintei sale. El se infatiseaza ca un om care s-a lepadat de tirania grijii permanente pentru cele lumesti, grija ce produce suferinta sufletului, iar credinta sa statornica in Dumnezeu este viu exprimata de trasaturile chipului sau. Credinciosul adevarat se arata a fi un om fericit. Si este fericit pentru ca are certitudinea originii divine a credintei sale si este convins de adevarul ei. Dumnezeu, in chip tainic, ii vorbeste inimii sale si o umple de bucurie sfanta. Inima si cugetul sau sunt daruite lui Dumnezeu. Inima sa se incalzeste de focul iubirii pentru Dumnezeu iar sufletul sau alearga degraba sa se inalte catre El.
Credinciosul, rupand legaturile egoismului si cercul stramt al iubirii de sine, care nu-i permitea sa vada si sa actioneze dincolo de sinele sau, s-a scuturat si s-a eliberat de tirania jugului si a robiei generata de egoism. El a taiat prin smerenie, adorarea sinelui sau. Liber de aceasta legatura, poate strabate pamantul intreg, spre oricare dintre punctele orizontului, oriunde il cheama iubirea fata de aproapele. Nimic deja nu il mai poate impiedica si nimic nu il mai poate influenta. Nici placerile lumesti, care se scurg pururi asemenea unor rauri, nici atractia catre bunurile pamantesti. Idolul egoismului a cazut si s-a sfaramat, jertfele, ofrandele, tamaia care se aduceau initial catre acesta, acum se aduc numai catre Dumnezeul iubirii, Singurul pe care din tot sufletul Il iubeste si Il adora. Dedicat intreg, cu inima si cu sufletul, Dumnezeului Celui Adevarat, Celui Viu, ignora cele lumesti iar pe cele trupesti le micsoreaza (estompeaza); privirea lui se incordeaza spre a vedea pe Dumnezeu in timp ce inima lui neincetat Il invoca. Duhul sau se dedica cunoasterii operei Sale creatoare iar sufletul sau isi gaseste odihna in pronia divina a Creatorului.
Tot ceea ce il inconjoara pe omul credincios, daruieste inimii sale noi sentimente si noi intelesuri, intreaga creatie vorbeste cu un glas tainic sufletului sau despre intelepciunea si bunatatea dumnezeiescului ei Creator. Cu bucurie si incantare cerceteaza opera lui Dumnezeu si contempla frumusetea creatiei. Frumosul, binele, adevarul si dreptatea, aceste virtuti daruite lumii vazute, care isi au originea in insusirea divina, devin obiectul cunoasterii pentru inima sa. Fericirea sa este adevarata si intarita si are ca izvor comunitatea permanenta a acestuia cu dumnezeiescul Creator.
Cuvintele lui Dumnezeu sunt dulci ca mierea in gura sa. Pe acestea le cerceteaza ziua si noaptea. Inima lui este infierbantata de dragostea lui Dumnezeu. Se incordeaza catre Acesta si II cauta prin cercetarea lucrarilor Sale. Lucrarea sa neincetata este aceea de a ajunge la o cat mai mare desavarsire, iar dorinta lui este de a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu, la indumnezeire. Iubirea si adorarea lui Dumnezeu inunda inima sa insetata de prezenta Domnului, iar imnele si doxologia, multumirea si lauda neincetat se inalta spre El. Buzele sale graiesc intelepciunea iar inima sa indeamna la cumpatare.
Viata lui este un imn si o armonie. Traieste, gandindu-se si la binecuvantatul sfarsit, cand se va indulci de bunatatea lui Dumnezeu si de bogatul Sau har. Traieste pe pamant, dar stie ca cetatea sa statatoare se afla in ceruri. Fara sa staruie in cele zilnice, este atent sa nu auda si el cuvantul „de multe te ingrijesti si pentru multe te silesti” (Luca 10, 41). De aceea se straduie neincetat sa aleaga „partea cea buna” (Luca 10, 42). Toata grija sa se indreapta spre a implini legea divina si spre a savarsi binele. Ii considera pe oameni, indiferent de rasa sau natiune, ca fiind cu totii frati ce provin din aceeasi protoparinti si de aceea isi indreapta catre toti la fel, faptele sale bune.”Domnul ma va ajuta, de cine ma voi teme, ce-mi va putea face mie omul?”
Se bucura pentru fericirea lor si se intristeaza impreuna cu ei la necaz. In toata ziua este milostiv si darnic, iar dreptatea sa va ramane in veac. Inima sa nadajduieste in Domnul, iar sufletul sau este gata sa se prezinte inaintea Creatorului sau. Plin de speranta si de curaj graieste asemenea psalmistului: „Domnul ma va ajuta, de cine ma voi teme, ce-mi va putea face mie omul?”
Despre chipul necredinciosului
Necredinciosul este cel mai nefericit dintre oameni, deoarece este lipsit de cel mai important bun pamantesc care este credinta, singura cale catre adevar si fericire. Necredinciosul este nefericit, deoarece este lipsit de speranta, care ne este unicul sprijin de-a lungul intregii noastre vieti. Este nefericit, pentru ca este lipsit de iubirea oamenilor, singura alinare a inimii intristate. Este nefericit deoarece este lipsit de frumusetea divina, de chipul dumnezeiesc al Creatorului, pe care divinul Artist l-a sadit in noi si pe care doar credinta il descopera.
Ochiul necredinciosului nu vede nimic in creatie, in afara miscarilor naturii. Stralucitorul chip al divinului Creator, admirabila Sa frumusete ii raman ascunse si inaccesibile. Privirea sa rataceste peste adancul creatiei fara a putea vedea frumusetea intelepciunii divine, fara sa poata admira atotputernicia divina, fara sa poata descoperi bunatatea divina, pronia divina, dreptatea si iubirea Creatorului pentru creatia Sa. Mintea sa nu se poate ridica mai presus de lumea vazuta si nici sa depaseasca granitele celor percepute cu ajutorul simturilor. Inima sa ramane insensibila si nu poate descoperi intelepciunea si puterea divina. Nici un sentiment de adorare nu izbucneste in inima sa; buzele lui raman pecetluite, gura sa incremenita, limba sa ramane nemiscata. Nici un sunet nu iese din pieptul sau spre lauda, spre preamarire, spre multumire catre pronia divina.
Inima celui necredincios, din care Dumnezeu S-a indepartat, nu mai poate simti nici o bucurie. Golul acesta a fost umplut de tristete, de descurajare, de nefericire. Traieste plictisit si indiferent fata de tot ceea ce il inconjoara. Rataceste prin viata, ca printr-o noapte intunecoasa, trista si nici o raza de lumina nu lumineaza calea sa chinuita. Nimeni nu poate indruma si calauzi pasii sai. Trece singur prin aceasta viata, fara speranta unei vieti mai bune; este pandit permanent de nenumarate capcane si nimeni nu poate sa il elibereze cand cade victima lor. Cade in ele si este strivit de greutatea lor. In tristetea lui nu exista nici macar o clipa de usurare.
Pacea sufletului si linistea inimii au fost alungate de lipsa sa de credinta. Adancul inimii sale este indoliat. Multumirea pe care credinciosul o afla in ascultarea si urmarea poruncilor sfinte, mantuitoare si a unei vieti morale, ii este necunoscuta. Protectia pe care credinciosul o simte izvorand din credinta sa este straina inimii celui ateu. Convingerea, izvorata din credinta, ca Pronia Divina vegheaza neintrerupt asupra vietii sale, nu o poate intelege. Iubirea si bunatatea izvorate din preamarirea Creatorului, raman pentru acesta mistere nedezlegate.
Necredinciosul recunoaste ca unic principiu doar materia, reduce adevarata fericire a omului la cercul stramt al placerilor trecatoare si isi orienteaza toate straduintele numai spre aflarea acestora. Bucuria izvorata din cultivarea virtutilor ii este straina si nu se poate impartasi de harul ei. El ignora astfel adevaratul izvor al fericirii si se indreapta catre izvoarele amaraciunii. Placerea il conduce la saturatie si dezgust, apoi la plictiseala si la tristete. Tristetea il conduce la suferinta, iar aceasta din urma la deznadejde. Astfel, este lipsit de orice bucurie. Pentru ca toate placerile lumesti, fiind trecatoare, sunt incapabile sa ii ofere celui necredincios fericirea. Inima omului a fost facuta spre a se implini in ea binele suprem si numai prin gustarea acestuia tresare si se bucura. Pentru ca in acesta il afla pe Dumnezeu. Ori stim ca Dumnezeu paraseste inima ceha necredincios. Inima poate aspira catre infinite bucurii, pentru ca a fost facuta sa poata cuprinde nemarginirea.
Prin urmare, inima celui necredincios, de vreme ce nu ravneste catre nemarginire, vesnic suspina si cauta sa se implineasca, dar nu reuseste. Pentru ca placerile lumesti nu au puterea sa implineasca acest gol. Ele fiind trecatoare, ofera, in final, amaraciune. Iar alergarea dupa slava desarta naste tristetea. Necredinciosul ignora, asadar, faptul ca fericirea omului nu se gaseste in placerile oferite de bunurile pamantesti, ci in iubirea lui Dumnezeu, bunul vesnic si cel mai de pret. De aici rezulta deci nefericirea celor care nu il cunosc pe Dumnezeu.
Cel care-L neaga pe Dumnezeu, neaga insasi bucuria sa si fericirea cea vesnica. Nefericit se lupta cu greutatile acestei vieti, deznadajduit si infricosat se indreapta catre moarte, catre mormantul deja sapat. Ramane deci orb fata de marea reprezentatie care se desfasoara in fata ochilor sai, avand ca scena intreaga lume si dirijata de dumnezeiasca intelepciune si putere, de dumnezeiescul har. Nu poate sa vada armonia si binele divin. E ca si cum ar curge la picioarele sale izvorul bucuriei si al fericirii iar el, legat ca oarecand condamnatul Tantal, sa nu reuseasca sa-si racoreasca limba uscata de necredinta si sa-si stinga insuportabila sete, deoarece apa, care izvoraste din racoritorul izvor al credintei, se afla un pas mai departe de buzele sale.
Nefericit rob al unui tiran absurd! Cum ti-a fost furata fericirea! Cum ti-a fost rapita comoara cea mai de pret!
Ti-ai pierdut credinta, L-ai negat pe Dumnezeul tau, ai refuzat revelatia Sa si te-ai lepadat de bogatia nesfarsita a harului.
Cat de jalnica este viata acestuia! Si acesta este inceputul chinurilor, deoarece a pierdut sensul bucuriei adevarate. Pentru firea sa denaturata, aceasta pare stearpa si inutila, nu ii inspira nici o umbra de multumire, ramanand total insensibil; nimic din cele create nu ii produce bucurie. Un val de tristete a acoperit bucuria firii intregi si nu mai este exprimata de nimic. Viata acestuia devine o greutate insuportabila iar durata ei un nesfarsit chin.
Deznadejdea se arata deja in fata sa, asemenea unui calau si un chin implacabil il tortureaza; curajul l-a parasit, puterea de rezistenta i-a scazut, iar puterile morale, din cauza necredintei s-au dezintegrat; paralizat de necredinta se preda legaturilor infricosatoare ale dezamagirii, care, fara mila sau compasiune, taie violent si dur firul vietii sale jalnice. Astfel, il arunca in adancul pierzaniei, in negrul Tartar, din care abia atunci ar vrea sa scape, atunci cand il cheama vocea dumnezeiescului Creator, Cel pe care pana acum L-a negat. Il cheama sa dea raspuns pentru necredinta sa, este judecat si condamnat la focul cel vesnic.
Sfantul Nectarie Taumaturgul – Ierarhul din Insula Eghina
sursa http://www.sfantul-nectarie.ro
Dumnezeu, daca ai credinta se uita in inima ta, iar prin Sfintii mijlocitori infaptuieste minuni. Si despre minunile Sfantului Nectarie, care pe mine m-a ajutat in mod direct… va voi trimite o carte care se va publica pe tema aceasta despre cum m-a ajutat, si care va aparea cat de curant.Curaj!
Sa cautati desavarsirea sufletului. Doresc sa va intariti atat de mult in virtute, incat sa puteti spune si simti: „Nu eu traiesc, ci Hristos traieste in mine.” (…) Doamne Dumnezeule, cat de multe poate cuprinde acest cuvant iubirea… Si imi aduc aminte cat de multe intamplari cu oameni mi-au descoperit ca Dumnezeu ne-a iubit El pe noi, mai intai sa Il iubim noi pe El.
Stiu ca de atatea ori si eu L-am rastignit pe Iisus Hristos cu gandurile mele, cu faptele mele… si El a fost bun, milostitiv si iertator cu mine, m-a luat in brate ca pe un prunc nevinovat, m-a hranit cu dragostea Sa nespusa si m-a cercetat in necazurile mele. De la aproapele este viata si moartea. Ca de vom dobandi pe fratele, pe Hristos dobandim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim.
Rugaciunea este intalnirea noastra cu Dumnezeu, este datoria noastra sa Ii multumim si sa Ii dam slava pentru tot ce face pentru noi, ca altfel nu suntem nimic, este cea mai puternica arma in lupta noastra cu diavolul si in necazurile si in ispitele noastre.
Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne invata sa iertam celor care ne gresesc noua: „Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri.”
Deci sa iertam, ca si Dumnezeu sa ne ierte noua greselile. Asta-i viata, lupta duhovniceasca, rugaciune multa. Si ai sa vezi ca atunci cand stai la rugaciune mai tare iti zboara mintea la tot felul de griji, datorii, probleme, la cutare si cutare ce rau ti-a facut, cum te-a jignit. Diavolul ne sileste pe noi sa ne traga de la rugaciune, vrand sa lucreze si in noi ceea ce a patimit el.
Tu asa sa zici in tot timpul, pe strada, la metrou, in tramvai, cand vorbesti cu cineva, cand altul te cearta, cand dormi, cand mananci, cand lucrezi, tot timpul: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Miluieste-ma si ma Mantuieste pe mine pacatosul si robul tau.Iisuse, Ajuta-mi.”
Si tu cand vrei sa te rogi acasa, aprinde candela la icoane, acolo-i si ingerul pazitor al casei si Lumina si incepe cu Tatal Nostru, apoi sa multumessti lui Dumnezeu pentru tot, pentru binefacatori si raufacatori si lasa-te in voia lui Dumnezeu:
„Tu insa cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui Tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, care vede in ascuns, iti va rasplati tie.” (Matei, cap. 6-6)
Nu incepe cu filozofii, ca la Dumnezeu nu merge cu viclesuguri sau sa cerem nu stiu ce case, sau masini, am auzit si din astea, El ne cerceteaza si sufletele si gandurile si mintea noastra.La Dumnezeu nu poti lucra cu jumatate de norma, ori esti cu Hristos , ori nu.
Asa ar trebui sa ne rugam in tot ceasul, si mai ales sa ne cerceteze Dumnezeu mintea si gandurile noastre.
Acolo sunt cele mai grele pacate, din minte se coboare si gandurile ucigatoare, pizma, ura, rautatea, viclenia, preacurvia si multe alte pacate, din mintea noastra. Si la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu sa ne rugam, mare mijlocitoare pentru noi oamenii la Dumnezeu si la toti Sfintii, grabnici ajutatori.
Dar ce stiu eu, om netrebnic si pacatos, ca eu sunt cel mai pacatos om de pe pamant, atat de multe pacate am ca Dumnezeu m-a lasat pe pamant. Si dupa ce spui Tatal Nostru, spui asa ca o lista intreaga zilnic, tot timpul sa te rogi pentru ceilalti oameni: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Miluieste-i si Mantuieste-i pe ei, pacatosii si robii tai.”
Si mai intai il pomenesc pe preotul meu duhovnic, apoi maici si preoti cu nume si toti preotii din lumea aceasta cu enoriasii lor cu tot.Apoi, nasii de botez, care sunt parintii spirituali, apoi parintii naturali, si socrii dupa caz.Apoi imi pomenesc copilul, apoi eu, sotul dupa caz.
Apoi pe cei apropiati care ii sti in nevoi si ultima oara pe toti binefacatorii si raufacatorii, pentru toti copiii din lumea aceasta si pentru toti oamenii din lumea aceasta.
Si pentru toti ma rog la fel, pentru sanatate, smerenie, intelepciune, ca Sfantul Nectarie sa le tamaduiasca bolile trupesti si sufletesti, ca PreaSfanta Nascatoare de Dumnezeu sa-I miluiasca pe toti si ca bunul Dumnezeu sa le cerceteze mintea si gandurile la toti.
Omul are tot felul de lucrari, e din ce in ce mai ocupat, nu mai stie ce functii sa mai ia, sa fie mai realizat, nu stiu ce casa, ce masina… dar lucrarea cea mai desavarsita este ca inima sa ia aminte la Dumnezeu tot timpul.
Ca mintea omului nu poate singura, nu are putere, incep gandurile sa-i umble prin ea, sa-i tulbure linistea si apoi sa coboare in inima si in suflet sa o nimiceasca, dar daca alearga la Dumnezeu are scapare.
Gandurile nu se curata decat prin rugciune.
Aceasta e rugaciunea si toate le rezolva si in toate ai scapare prin rugaciune.
Dar ce spun eu, cel mai pacatos om de pe pamant…astea toate ne invata Dumnezeu si PreaSfanta Nascatoare de Dumnezeu si toti Sfintii Parinti. Insa veti vedea ca Dumnezeu e mare si dragostea Lui pentru noi nu are multumire din partea noastra si ca acesta lucreaza zi de zi prin fapte,ispite, caci altfel nu ne-am putea mantui, prin lucruri si oameni.
Dumnezeu nu vine sa bata la usa noastra asa fizic cum o percepem noi, ci El bate la poarta inimii, la sufletul nostru.Iar noi oamenii putem sa ii raspundem sau nu.
„Sfinte Nectarie, Tamaduieste-mi si mie bolile trupesti si sufletesti.Tamaduieste bolile trupesti si sufletesti ale tuturor oamenilor din lumea aceasta. Ai grija de toti copii din lumea aceasta, asa cum ai grija de copilul meu si de bolile oamenilor asa cum ai grija de mine.”
Sfantul Nectarie a fost mijlocitorul meu la Dumnezeu, ca m- a ajutat, m-a sprijinit si a facut minuni pentru mine. Stiu, nici oamenii nu cred in minuni, pentru ca o minune sa se intample, trebuie sa crezi in ea, sa ai credinta din tot sufletul in Dumnezeu, sa il iubesti cu toata fiinta ta, din tot sufletul tau. Iar oricine va citi aceste randuri, sa-i fie de invatatura si de mare folos duhovnicesc, si sa creada, exista minuni!
Sfantul Nectarie face minuni !
Cea mai mare putere si slava este pentru Dumnezeu!
Ca noi oamenii suntem in viata aceasta atat de scurta si de trecatoare, suntem in aceasta lume pentru ca Dumnezeu ne iubeste pe toti oamenii la fel, indiferent cat de saraci, bogati suntem, in fata Lui suntem egali.
Si ca pentru Dumnezeu intoarcearea unui om din pacate este o bucurie, iar El din marea Lui dragoste se milostiveste asupra noastra. Si eu pot astazi sa fiu din mila lui Dumnezeu, iar maine nu…toate acestea sunt de la Dumnezeu si spre slava Lui. Milostiv fi mie pacatoasa. Faca-se voia Ta Doamne in viata mea. Amin.
Karyn Maria Taulescu 
Maria Karin, vă rog abordați cele expuse aici nu pentru mine si nici pentru dorinta mea de a flata a face spectacol s-au reclama, ci pentru dumneavoastra si alte persoane care vreodată ar avea nevoie. In urma cu doar cateva luni am fost foarte bolnav. Inima, fierea, tensiunea,reumatismul si imunitatea m-au ingenunchiat pana intr-acolo incat am crezut ca haina trupeasca nu va mai rezista si voi fi nevoit sa o parasesc. Sotia mi-a recomandat sa citesc rugaciunile si tot ce era scris despre Sfantul Mare Mucenic Efrem cel Nou in cartile Sale. Am facut astfel, nu mai vorbesc despre cati bani am dat la doctori, analize, tot felul de diagnostice infricosatoare si medicamente insa toate fara rezultate. Starea mea era din ce in ce mai grava. Cand am ajuns la capatul puterilor dupa numeroase episoade dureroase, a venit in persoana Sfantul Mare Mucenic Efrem cel Nou prin usile incuiate la capul patului meu. A venit in patul suferintei langa mine si m-a imbratisat, cu mentiunea ca totul a fost real si nu inchipuire s-au vis. Cu mana sa dreapta a apucat mana mea dreapta iar cu mana sa stanga, cand m-a cuprins si a asezat palma sa pe spatele meu am crezut ca mor. A fost o durere la limita suportabilitatii pentru ca chiar in momentul acela a scos din trupul meu toata boala si a intrat in locul ei,-imedia sanatatea. Totul in doar cateva clipe. Nadajduiesc ca acest Sfant imi va petrece sufletul si dupa moarte pentru a ajunge la Dumnezeu si impreuna cu Maica Domnului Pururea Fecioara Maria si toti Sfintii vor mijlocii pentru mine si nu numai pentru mine ci pentru toti cei care vor dorii aceasta. Ca astfel, impreuna cu Iisus Dumnezeu si Om si Fiu al Lui Dumnezeu si Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Duhul Sfant, Treimea Sfanta, Dofiinta si Nedespartita sa ma ierte si sa ma faca cetatean al Raiului. Minunile continuă cu persoana mea insa nu a venit timpul sa le descriu. Va multumesc de ingaduinta, am istorisit aceasta deoarece este un sait foarte frumos si ma gandesc in cazul in care gasiti folositor ce eu am inserat si de ce nu sa si cititi despre acest Sfant si sa va rugati Lui sa vedeti cat de real si concret lucreaza la salvarea doritorilor. Iar apoi daca va va convinge sa ii publicati Viata si Rugaciunile pe Saitul DVS. Cu sinceritate si multumiri Octavian Avram Rm Valcea
ApreciazăApreciază
Va multumesc domnul Avram pentru experienta impartasita. Cu drag voi scrie despre Sfantul Efrem cel Nou si minunile sale.
ApreciazăApreciază
ÎN NUMELE TATĂLUI ȘI AL FIULUI ȘI DUHUL SFÎNT AMIN ,CU ACELEAȘI CUVINTE VĂ MĂRTURISESC CĂCI SE FAC MULTE MINUNI NOUĂ CELOR CE CEREM ÎN RUGĂCIUNILE DORITE EU PLECÎND CÎND POT ÎN PELERINAJE ERAM BOLNAVĂ RUGÎNDUMĂ LA SFÎNTUL NECTARIE ,ȘI LA SFÎNTUL ARSENIE BOCA MAM VINDECAT SI AM SIMȚIT CEVAO CĂLDURĂ ÎN CORP ,DESPRE SFÎNTUL EFREM CEL NOU ȘI EU DORESC SĂ SCRIEȚI DESPRE MINUNILE SF EFREM CEL NOU HRISTOS A ÎNVIAT ȘI VĂ MULȚUMESC DE AMABILITATE AMIN
ApreciazăApreciază
Da voi scrie cu drag, tot apare acest Sfant in calea mea. Multumesc pentru comentariu.
ApreciazăApreciază