„Ce pot spune aici despre aceştia decât că şi ei stau în lumină, dar cu spatele la Soare?

Ei nu‑şi văd decât umbrele, iar umbrele lor sunt legile după care trăiesc.

Şi ce este Soarele pentru ei, dacă nu doar izvorâtorul de umbre?

Şi ce‑nseamnă pentru aceştia recunoaşterea legilor, dacă nu faptul de a îngenunchia şi a‑şi desena pe pământ propriile umbre?

Iar voi care mergeţi doar cu faţa spre Soare, ce imagini oglindite de pământ vă pot păstra?

Ori voi, care călătoriţi după vânt, ce giruetă va orienta drumul vostru?

Care lege omenească vă va încătuşa, dacă veţi sfărma jugul de porţile închisorilor?

De care legi vă veţi teme, dacă veţi dansa fără ca nici un lanţ de fier să vă împiedice?

….. dacă aţi putea auzi murmurele visurilor, nu aţi voi să mai ascultaţi nici un alt sunet.

Dar voi nu vedeţi, nici nu auziţi şi e bine aşa.

Vălul care vă acoperă ochii va fi ridicat de mâinile care l‑au ţesut,

Şi argila care vă astupă urechile va fi străpunsă de către degetele, aceleaşi, care v‑au închis auzul.

Şi veţi vedea,

Şi veţi auzi.

Totuşi nu vă veţi plânge nicicum că aţi cunoscut orbirea, nici nu veţi regreta de a fi fost surzi,

Fiindcă, în acea clipă chiar, veţi cunoaşte scopul învăluit al tuturor lucrurilor,

Şi veţi binecuvânta întunericul aşa cum aţi dori să binecuvântaţi lumina…

Prin durere se sparge cochilia care vă acoperă judecata.
Precum sâmburele fructului trebuie să se crape, ca astfel miezul de taină să se poată dărui Soarelui: aşa trebuie să vă cunoaşteţi durerea.
Şi numai aşa veţi izbuti să vă păstraţi inima în înflorirea miracolului zilnic al vieţii:
Numai aşa durerea nu vă va părea mai puţin miraculoasă decât bucuria:
Iar voi veţi accepta vârstele inimii, precum totdeauna aţi acceptat anotimpurile trecând peste câmpiile voastre
Şi veţi veghea cu seninătate de a lungul tristeţii iernilor voastre.

O mare parte din durere voi înşivă aţi ales-o,
Ea este doctoria amară cu ajutorul căreia neştiutul vraci din fiecare tămăduieşte Eul bolnav,
Mărturisiţi vă, aşadar, acestuia şi sorbiţi-i leacul în tăcere şi linişte,
Fiindcă mâna-i, cu toate că grea şi dură, este condusă de mâna binevoitoare a celui Nevăzut.
Iar cupa pe care v-o oferă, chiar dacă vă arde buzele, a fost modelată din lutul pe care Olarul l-a muiat cu propriile sfinte lacrimi”

(Profetul – Kahlil Gibran)