Trăim vremuri, în care din ce în ce mai multe femei își descoperă forța interioară. Ele devin independente, responsabile, capabile să ducă în spate familii, comunități și să își realizeze propriile vise. Este frumos, dar și dureros uneori: această putere a fost trezită de cele mai multe ori din lipsă de sprijin, din sacrificiu și din nevoia de a supraviețui.

În același timp, vedem mulți bărbați care par să-și piardă direcția, să fugă de responsabilitate sau să nu știe cum să fie prezenți în mod autentic. Nu pentru că sunt „mai puțin” bărbați, ci pentru că vechile modele de masculinitate (autoritate, control, forță brută) nu mai funcționează, iar noile modele (prezență, asumare, protecție) încă nu au fost învățate.

Multe mame, din durere sau prea multe greutăți, le-au transmis fiilor mai multă fragilitate decât responsabilitate. Dorind să îi protejeze, i-au ferit de greutăți, dar i-au lipsit de ocazia de a învăța cum să devină asumați. În lipsa unui model masculin sănătos, băieții au învățat feminitatea rănită, și nu o bărbăție matură.

Nu e vorba de vinovăție, ci de conștiință. Dacă femeia nu-și vindecă propria relație cu masculinul, fiul său îi va prelua rana.

Pe de altă parte, o femeie care nu a primit iubire și siguranță, care a fost criticată sau abuzată, poate să repete acest tipar fără să-și dea seama. Agresivitatea devine un „scut” prin care ea încearcă să controleze haosul interior sau să-și protejeze vulnerabilitatea.

Ce transmit ele copiilor?

– Fiilor: teamă de femei, neîncredere în propria valoare, dificultatea de a-și asuma responsabilități (ori devin excesiv de supuși, ori reacționează prin rebeliune).

– Fiicelor: un model de feminitate tensionată, lipsită de blândețe, ceea ce duce fie la repetarea agresivității, fie la o fugă permanentă de a fi „ca mama”.

Dar, dincolo de toate, chiar și o mamă agresivă arată copiilor ei ce rană nu trebuie perpetuată. Copilul, mai ales ca adult, are ocazia să transforme durerea în conștiință și să spună: „Lanțul se oprește la mine!”

Pentru că nu există mamă „rea”. Există doar mamă rănită, care nu a învățat să iubească altfel. Și chiar din acest loc, ea poate oferi fiului sau fiicei șansa de a descoperi o cale nouă, mai luminoasă.

Tocmai aici este cheia vindecării colective: femeia să-și vindece rănile față de tată, față de bărbat, față de masculinul din ea iar bărbatul să-și regăsească demnitatea, să se ridice, să-și asume și să-și crească energia sacră. Astfel, ciclul se poate opri.

Suntem cu toții într-un proces de reechilibrare. Femeia își amintește că puterea ei reală nu stă doar în a rezista, ci și în a inspira, a iubi și a crea. Bărbatul este chemat să își regăsească forța sacră, nu prin dominare, ci prin prezență, prin adevăr și prin protecție plină de iubire.

Viitorul nu este despre femei puternice și bărbați slabi. Viitorul este despre femei și bărbați împreună, egali și complementari în daruri, uniți în același dans al vieții.