Dacă de cele mai multe ori iertarea nu lucrează şi rămâne fără consecinţe este pentru că se face din ea un act exterior, pur psihic, o vorbă goală. Or, este vorba aici să cobori acolo unde se ascunde traumatismul, acolo în adâncurile inconştientului, altfel nu va avea loc o vindecare adevărată. Numai că e foarte periculos să cobori în propriile tenebre fără Hristos. El este „Lumina care luminează în întuneric” (Ioan 1, 4-5) şi numai prin Viaţa pe care ne-o dăruieşte El putem fi vindecaţi. Nici un terapeut, nici un remediu nu poate transmite viaţă dacă nu devine canal al Vieţii dumnezeieşti, pentru că Dumnezeu este izvorul vieţii. Dar El se dăruieşte, bineînţeles, celui care se pregăteşte să-L primească, chiar inconştient…

Oricare ar fi iertarea pe care trebuie s-o acordăm: altora, nouă înşine sau lui Dumnezeu, eu voi fi întotdeauna „victima” unei ofense şi bolnavul care trebuie tratat sunt eu. „Metoda” iertării şi a vindecării este aşadar aceeaşi pentru orice traumatism. Ea a fost revelată de Hristos şi e transmisă de întreaga Tradiţie. Este o comoară nepreţuită pe care unii mistici o numesc „act anagogic”. Actul este împlinit în mod concret asupra unor anumite răni, dar cu exerciţiu şi har, devine o atitudine spontană faţă de toate. Vedem în scrierile Sfinţilor noştri Părinţi că acesta era chiar felul lor de a trăi şi de a se oferi instantaneu oricărei contrarietăţi.

Mai întâi e nevoie de mult timp.

Omul este istorie şi această istorie este cea a unei vindecări care n-a încetat niciodată să se adâncească.

Sugerez să se acorde o şedinţă pe săptămână, cum se face în terapie, pentru că ritmul joacă în mod evident un rol imens în această istorie. De exemplu, o jumătate de oră în una din zilele săptămânii, la o anumită oră. Există o „lege a ritmului” care a fost studiată la marile personalităţi care au practicat-o şi are rezultate cu totul neaşteptate. Se însămânţează subconştientul care, apoi, în perioada latentă de la o şedinţă la alta, face o extraordinară lucrare. Această lucrare este taina prezenţei Duhului Sfânt intim legat, până la amănunte, de istoria noastră.

De aceea, la începutul şedinţei săptămânale, este de cea mai mare importanţă, să-L chemăm, să-L rugăm îndelung. Putem să-I vorbim simplu, ca unui prieten, să-L chemăm în ajutor şi să ne încredinţăm Lui sau, putem să luăm una din rugăciunile către Sfântul Duh din slujba Rusaliilor (sau din cărţile noastre de rugăciuni – n. tr.). Fără Duhul Sfânt nu vedem nimic în noi. Vederea ruperii de Dumnezeu sau îndepărtării de El este o revelaţie. Numai Dumnezeu ne poate dezvălui unde suntem faţă de El. Este deja Harul, lumina lui Dumnezeu.

A recunoaşte

Urmează apoi trei etape ale metodei propriu-zise dintre care prima este recunoaşterea unei realităţi, a unui traumatism din trecut, a unui blocaj sau nod care ne împiedică să trăim, un eveniment pe care n-am reuşit niciodată să-l digerăm, sau o relaţie mai mult sau mai puţin distrugătoare. Dar este imposibil să recunoaştem în mod real un traumatism sau un eveniment oarecare din trecut, mai ales să-l lăsăm să trăiască în noi, fără o desăvârşită detensionare a trupului. Fără această detensionare speculăm, reflectăm în abstracţie dar nu avem acces la adâncurile subconştientului sau inconştientului, acolo unde zace şi ne roade traumatismul.

Ideal este să te aşezi într-o postură de meditaţie, sau pe un scaun, perfect vertical, şi să parcurgi corpul din cap până în picioare pentru a-l detensiona profund, bucăţică cu bucăţică, respirând rar şi adânc. Numai după aceasta începi să priveşti faptul. Privirea trebuie să fie contemplativă, fără reflectări şi analize. Pur şi simplu să vezi în loc să refulezi sau să-ţi ascunzi adevărul cum se întâmplă de cele mai multe ori. Cu cât vei fi mai detensionat cu atât vei vedea mai limpede şi experienţa din trecut se va restitui până în cele mai mici detalii exterioare şi lăuntrice, cu stările sufleteşti trăite: suferinţă, mânie sau dorinţă de răzbunare. Doar să vezi…

A accepta

Cea de-a doua etapă este acceptarea a ceea ce vedem. Să accepţi inacceptabilul. Să spui „da” sau mai degrabă să devii „da” în mod progresiv. Corpul devine un cuvânt preţios care trebuie descifrat: cea mai mică crispare sau tensiune, respiraţie care se ridică sau devine mai scurtă… toate sunt semne evidente de rezistenţă, de refuz şi de închidere. Acceptarea va deveni din ce în ce mai reală dacă ne lăsăm, dacă dăm drumul crispărilor, mai ales celor din ceafă şi de la umeri, respirând profund din diafragmă. Să accepţi, să aderi la ceea ce vezi, să devii una cu faptul. Acest lucru ne face, puţin câte puţin, să ieşim din dualitatea care este, în mare parte, cauza sfâşierii noastre, a suferinţei noastre. Să devii pe deplin conştient de ceea ce este, într-un „da” total fără ca egoul să intervină pentru a reacţiona, critica, enerva… Nu mai există umbra refulărilor.

A binecuvânta

În sfârşit, ultima etapă: exerciţiul iertării. Destins fiind, poţi acum coborî în adâncul în care se află traumatismul ca să ierţi. Dar cum? Unde se manifestă adevăratul dinamism al iertării? Hristos răspunde în Evanghelie: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă!” (Luca 6, 2) şi Sfântul Pavel revine la aceasta mereu (Romani 12,14; I Cor. 4,12). Aşadar, este vorba să „binecuvântăm” ce am văzut şi acceptat. Putem face atâtea şedinţe de binecuvântare câte va fi necesar pentru vindecare. Este suficient să repetăm rar şi uşor: „Doamne, fii binecuvântat în ceea ce am trăit sau în evenimentul (numim evenimentul) sau, fii binecuvântat în cutare (numele persoanei)”. Evident, fiecare îşi poate găsi felul personal de a binecuvânta, de a lăuda sau de a mulţumi lui Dumnezeu, ceea ce este acelaşi lucru. Esenţial este să fie o formulă scurtă pe care s-o putem repeta cu uşurinţă.

Această lucrare este infinit mai mult decât o simplă terapie, este de-a dreptul făcătoare de minuni. „A binecuvânta” nu este un cuvânt, ci o făgăduinţă a lui Hristos care se realizează întocmai. Această fecunditate nemaiauzită vine chiar de la Paştele lui Hristos. Prin întreaga Sa viaţă El ne-a arătat calea şi ne-a învăţat să trăim şi noi, la rândul nostru, la fel ca El. Prin întruparea Sa, Hristos S-a pogorât înăuntrul suferinţei şi a morţii. El nu a înlăturat moartea ca să pună viaţă în locul ei, ci a transformat însăşi moartea în viaţă. Mormântul s-a transformat în cămară de nuntă şi Cel ce iese victorios din el este Mirele Înviat. Cântările Liturghiei Pascale sunt pline de această taină care ne întemeiază existenţa. Astfel, „a binecuvânta” îşi revelează aici întreaga splendoare: dincolo de cuvinte, aceasta vrea să spună că Hristos Se pogoară înăuntrul traumatismului meu, înlăuntrul suferinţei mele, în ceea ce este mort în mine şi, acolo, cum a dovedit-o deja, transformă ceea ce este ucigător, în viaţă şi vindecare. Iar eu, cum spune fără încetare Sfântul Apostol Pavel sunt deja înviat, descopăr dimensiunea necondiţionată a vieţii, viaţa dumnezeiască.

Acest act este profund re-creator, este calea lui Hristos Însuşi la care eu devin părtaş şi martor. Martor, căci este vorba, de asemenea, ca de fiecare dată când e posibil, să mă duc să-l caut pe cel ce m-a supărat şi să-i dăruiesc iertare mea. Să i-o dăruiesc lui, fără să uit s-o cer şi pentru mine! Într-adevăr, cine sunt eu ca să provoc ceea ce s-a întâmplat? Iar în cazul în care sunt nevinovat, oricum nu am rămas fără nici o vină după aceea prin resentimentul sau ura mea…

Spre eliberare ca stare permanentă

Pacea profundă care se instalează în mine după ce am dat şi am primit iertarea este chiar Viaţa lui Dumnezeu. E o „vizită” a Lui. Şi această „prezenţă iertătoare” prin esenţă se extinde asupra întregii mele vieţi până în cele mai mici detalii. Atunci, pot să înaintez pe acest drum şi, cu cât înaintez, cu atât mai mult descopăr prin propria experienţă că vrăjmăşia este pretutindeni, că nu poate exista nici o singură zi fără potrivnicie, că fiecare clipă este o încercare în sensul în care minereul este „încercat” de foc până se purifică şi devine aur. Fiecare clipă mă pune la încercare, îmi verifică justeţea atitudinii, mă „cerne” în credinţa mea (Luca 22, 31-32), adică în relaţia mea cu fiinţele, cu lucrurile, cu evenimentele.

De fapt, „vrăjmaşul” meu este tot ceea ce îmi stă împotrivă sau îmi este greu, tot ceea ce nu-mi place sau tot ceea ce îmi displace. Când suntem noi în acord desăvârşit cu ceea ce ni se întâmplă? Bineînţeles, nu e vorba aici de a aproba ceea ce mă pune la încercare, ci de a-l aproba pe Cel ce mă încearcă. Necazul, suferinţa şi moartea, chiar şi mica potrivnicie zilnică nu sunt „voite” de Dumnezeu pentru mine – ce ar mai însemna, atunci, iubirea Lui nebună? – dar dacă le primesc în credinţă „iertându-le că sunt ceea ce sunt”, spunând „da” la ceea ce mi se întâmplă, mulţumind lui Dumnezeu şi binecuvântând totul fără excepţie, Îl întâlnesc pe Dumnezeu în toate, un Dumnezeu care lucrează fără încetare la eliberarea mea. Atunci nimic nu mă mai poate atinge, devin o fiinţă liberă de toate, nu mai depind de nici o circumstanţă sau eveniment, iertarea a devenit pentru mine o stare permanentă. Despre această stare vorbeşte Domnul când spune că ne va da o „bucurie pe care nimeni şi nimic nu o va mai putea lua de la noi” (Ioan 16, 22).

Tradiţia Sfinţilor Părinţi numeşte această stare apatie, nepătimire, stare fără patimi despre care spun că este iubirea cea mai înaltă, adică iubirea lui Dumnezeu în om. Într-adevăr, când omul s-a eliberat cu totul de ego-ul său, de iubirea sa de sine şi de propria sa voie, este copleşit de iubirea lui Dumnezeu care lucrează prin el. Acest om nu mai voieşte decât ce voieşte Dumnezeu şi tot ceea ce voieşte, clipă de clipă, voieşte cu voia lui Dumnezeu. Pentru el, totul, fie că-i place sau nu, este dar de la Dumnezeu, totul este har… şi este mereu fericit.

În acest sens, creştinismul este literalmente născut din mistica iudaică. Iudeul credincios binecuvintează totul de dimineaţă până seara pentru că, pentru el, de pe vremea lui Moise, totul este „Rug Aprins”. Numele Sfânt a pus focul prezenţei Sale înăuntru a toate. Chiar dacă nimic nu merge, chiar dacă e aşezat pe o grămadă de gunoi, în cea mai neagră părăsire ca Iov, pentru el nu e loc de deznădejde sau îndoială că aceasta este spre binele său! În acest mic „chiar dacă” se află toată forţa unei asemenea atitudini. Hristos duce această atitudine la desăvârşire ceea ce-l face pe Sfântul Pavel să spună că „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8,28). Aşa trăieşte Iisus oroarea patimilor Sale şi a morţii Sale pe cruce: El nu este victima călăilor Săi, El îi iartă (Luca 23,24)! Şi în chiar clipa în care toate aparenţele dovedesc contrarul, El este cel mai liber om pentru că spune: „Săvârşitu-sa”, adică toate s-au împlinit (Ioan 19,30) şi învierea este posibilă.

Interesant de ştiut că în acest punct starea nepătimaşă, libertatea totală este necondiţionată. Toate tradiţiile spirituale ale omenirii sunt de acord asupra acestui punct. Deja stocii făceau din această stare centrul căutării lor, dar şi hinduismul şi alte căi extrem orientale. Aici e punctul central al oricărei mistici şi, în acelaşi timp, numitorul lor comun.

Drumul nu este desăvârşit, o parte a fiinţei noastre acceptă încă ataşamentul şi se agaţă de vechea fire, atâta timp cât nu există o egalitate absolută între minte şi inimă în faţa tuturor rezultatelor şi tuturor circumstanţelor oricare ar fi ele: bine sau rău, respect sau insultă, renume sau blam, victorie sau înfrângere, evenimente plăcute sau dureroase, etc. Doar dacă nimic nu ne mai atinge şi nu ne mai tulbură cunoaştem libertatea şi nu mai avem cuvinte pentru a vorbi: aici vindecare se asimilează îndumnezeirii.

extras din Articolul apărut în revista Le Chemin, nr. 28, 1995.
Originalul în limba franceză se găseşte pe site-ul:
www.pagesorthodoxes.net.
Tradus în româneşte de Maica Siluana Vlad.
Reprodus cu aprobarea părintelui Alphonse Goettmann.