Întrebarea

Maestrul întrupează VIAŢA. el cunoaşte adevărul şi îndrumă spre calea pe care ea devine formă. FIINŢA se manifestă la maestru în trinitatea ei: ea reprezintă plenitudinea tangibilă a puterii şi a forţei ei, ordinea prin nivelul calităţii ei. O structură conformă cu FIINŢA se elaborează fără ca el să aibă nevoie să acţioneze. Maestrul întrupează unitatea FIINŢEI, vizibil, în mod vizibil, prin legătura lui esenţială cu tot ceea ce trăieşte, prin profunzimea umanităţii lui şi printr-o iubire care nu are absolut nici o legătură cu „sentimentul”. Acestea sunt caracteristicile nivelului la care se situează el. astfel, maestrul posedă cele trei calităţi primordiale ale FIINŢEI: putere, rang şi nivel (A se vedea Durckheim La percée de l’Etre.).

În jurul maestrului sclipeşte strălucirea VIEŢII, conştient prezentă în el ca lumina unei intuiţii superioare şi forţa unei acţiuni transformatoare.

Maestrul este mediatorul chemat să unească lumea profană cu Fiinţa supranaturală. El dezleagă legăturile care îl împiedică pe om să realizeze Sinele, elucidează polii contrari, apoi aruncă între ei puntea care reuneşte într-o conştiinţă creatoare şi eliberatoare eul profan şi Fiinţa esenţială.

Maestrul nu este maestru decât prin raport cu o lume doritoare să se transforme şi care este capabilă de aceasta. Înţeleptul nu are nevoie de discipoli dar, fără elevi, maestrul există tot atât de puţin ca o notă muzicală pe care nimeni n-o ascultă(A se vedea Lama Anagarika Govinda , Calea norilor albi, Editura Herald).

Maestrul nu este ceea ce este decât prin legătura lui cu o instanţă superioară. Din ea îşi susţine el existenţa şi misiunea lui. Numai în faţa ei este el responsabil. Mediator între cer şi pământ, el acţionează întotdeauna în numele acestei instanţe şi nu se prezintă niciodată ca fiind el sursa propriei acţiuni. Maestrul se referă la o realitate superioară, la o putere supranaturală, la Dumnezeu sau la maestrul său. Atitudinea maestrului este făcută din supunere faţă de Absolut şi din respect faţă de cei care l-au precedat. Prezenţa FIINŢEI care este mai presus de el determină şi pătrunde „ceremonialul” lui.

Un maestru fără umilitate nu este un maestru. Sau este un maestru marcat cu semn invers, adică un demon, produs şi prezenţă a unei transcendenţe uzurpate de către eu.

Maestrul nu este un institutor; el nu ne învaţă să citim, ci să trăim (Meister Eckhart). El este reprezentantul şi intermediarul, iniţiatorul şi protectorul VIEŢII care se generează pe sine într-o mişcare şi o schimbare neîncetate. Nu putem deci să-l reprezentăm cu precizie în nici o situaţie şi în nici o stare. A-l asculta pe maestru înseamnă, pentru elev, a se supune unei constante bulversări. Aceasta nu este posibil, pe termen lung, decât în măsura în care el începe să audă acolo liniştea din adânc şi dacă, dincolo de toate bruscările maestrului, el o percepe şi la el.

Liniştea VIEŢII este mai presus de calm şi de agitaţie, de tăcere şi de zgomot. Ea exprimă pacea care se naşte în noi atunci când agitaţiile propriei noastre inimi şi cele din afară încep să fie resimţite ca pânza de fond şi instrumentul marii păci.

Apariţia maestrului este ca răcnetul leului ce anunţă o luptă pe viaţă şi pe moarte. De această luptă nu este scutit nici un om chemat la un plan superior. Nici unul dintre cei chemaţi nu poate să-i scape. Este o luptă care promite ceea ce este mai înalt şi prevesteşte ceea ce este mai dificil: adevăratul „mori şi devii”, nu odată pentru totdeauna, ci ca formula perpetuă a CĂII.

Maestrul nu corespunde idealului de „om onest”(„honnête homme” în fr.) aşa cum ni-l reprezentăm în general. Nici imaginii a ceea ce cer valorile tradiţionale de frumos, adevărat, bine. Ceea ce emană din el pare abominabil în ochii „burghezului cumsecade”(„bon bourgeois” în fr.) şi acesta din urmă, la rândul lui, este ţinta săgeţilor maestrului. Maestrul nu este un element de stabilitate, ci o figură revoluţionară. Cu el nu eşti niciodată sigur de ce se va întâmpla. El este imprevizibil şi contradictoriu ca VIAŢA întrupată în el căci el este viaţă şi moarte, yin şi yang, într-o perpetuă întoarcere. Acţiunea lui este o forţă creatoare şi eliberatoare totodată. Maestrul este viaţă cu moartea pe care ea o conţine, periculoasă, incomprehensibilă şi dură. Omul aspiră la linişte, la siguranţă, la armonie. Maestrul răstoarnă ceea ce tocmai s-a instalat, distruge ceea ce părea asigurat, dezleagă ceea ce se lega. El trage pământul de sub picioarele elevului, căci trebuie să umblăm şi nu „să ne instalăm”. Ceea ce este important este a înainta, şi nu a ajunge, a ne schimba şi nu a ne desăvârşi. Viaţa este numai o trecere. Maestrul menţine viaţa vie ca o perpetuă călătorie.

Maestrul bulversează lucrurile stabilite. Totuşi, odată distruse structurile existente, lăsându-l pe elev prăbuşit în mijlocul unei dezordini totale în aparenţă, o nouă ordine vine în loc. Se dezvoltă forme noi. Şi în duritatea maestrului, discipolul recunoaşte iubirea. El înţelege sensul nopţii în care l-a aruncat(maestrul) căci o claritate neaşteptate răsare.

Modul de acţiune al maestrului este o non-acţiune. Efectiv el nu „face” nimic. El este mediatorul unei Vieţi care, acţionând prin el, transformă fiinţele.

Maestrul ştie ce înseamnă „să fii elev”. El posedă privirea care recunoaşte, inima care iubeşte în elev Fiinţa lui esenţială, mâna fermă şi lejeră care îndrumă. Maestrul cunoaşte CALEA şi ceea ce o împiedică la om. El ştie care sunt condiţiile care favorizează sau împiedică transparenţa. Maestrul cunoaşte etapele Fiinţei esenţiale ca şi CALE şi ştie să le determine la discipol. El discerne legea devenirii, ordinea treptelor de progresare a ei. Maestrul vede lumina care iluminează calea, dar şi mirajele care îl rătăcesc pe elev. El cunoaşte necesitatea şi modurile de a „muri” care precedă trezirea la o nouă viaţă.

Elevul

Maestrul etern este VIAŢA pe calea manifestării ei în lume, sub o formă umană. Istoric întrupat, el nu apare decât dacă este chemat şi recunoscut, atunci când un altul are nevoie de ajutorul lui pentru a purta mărturia acestei VIEŢI.

Când un om, mulţumit până atunci cu soarta lui, îşi dă seama că este prizonier al relativului, momentul turnantei (cotiturii) a venit. Vocea, imposibil de ignorat, a supranaturalului prezent în Fiinţa lui esenţială, se face auzită. Ea îl cheamă să se transforme şi, răspunzând acestui apel, el se trezeşte la starea de elev. Totuşi, el nu va deveni acest elev, acest discipol, decât odată decis să „servească” şi să caute maestrul care îl va îndruma.

Pentru a putea vorbi despre o veritabilă trezire la starea de elev, trebuie ca acesta să fie atras de Cel cu Totul Altul cu o forţă care să repună în discuţie toată orientarea lui anterioară. O certitudine este necesară aici, sau cel puţin o preştiinţă destul de vie pentru a-şi angaja viaţa într-un sens, nu profan, ci transcendent, prin toată existenţa şi activitatea lui laică. Trezirea elevului interior coincide cu cea a maestrului interior, ca şi cu un apel insistent după maestrul din afară. Astfel se naşte constelaţia elementelor care duc la întâlnirea maestrului.

Elev şi maestru sunt Una: ei sunt cele două feţe ale VIEŢII care tinde să se manifeste, atât în conştiinţa elevului cât şi într-o întâlnire dintre două persoane. Noi toţi suntem , de fapt, discipolii – adormiţi poate – ai maestrului etern; noi suntem destinaţi, potenţial, să urmăm pe cel care ne cheamă la calea uniunii cu FIINŢA.

Omul nu-şi poate împlini destinul decât dacă ascultă vocea maestrului interior. El este deci, prin natură, un elev virtual, elevul interior faţă cu maestrul interior. La fel ca maestrul, elevul este întotdeauna „acolo”, deja în el. Arhetipul elevului este legat de cel al maestrului, ca arhetip al subiectului gata să-l urmeze, necondiţionat, pe calea uniunii cu FIINŢA.

Trezirea elevului nu are întotdeauna drept cauză un eveniment important; incidentul cel mai nesemnificativ poate aduce o turnantă interioară. Căci suferinţa Fiinţei esenţiale refulate pregăteşte demult această trezire. Ea se exprimă în multe feluri. Scara lor merge de la indispoziţia fizică până la tendinţa la suicid, trecând prin nevroză şi depresie. Cu cât suferinţa, născută din Fiinţa esenţială, este mai puternică, cu atât există mai multe şanse pentru ca o cauză minimă să fie suficientă pentru a provoca un reviriment. O coardă a vibrat, cea a Fiinţei esenţiale, şi deodată necunoscutul se dezvăluie. Orice lucru capătă un caracter iniţiatic – deschide poarta misterului – şi „Cel cu Totul Altul” penetrează profunzimea conştiinţei. Omul a fost atins de marele Necunoscut. Primele clipe îl plonjează în confuzie. Fericit şi bulversat totodată, el gustă, timp de o fracţiune de secundă poate, o extraordinară libertate. El poate astfel să fie sesizat ce Cel cu Totul Altul de care se simte aparţinând. El întrevede o altã dimensiune, o plenitudine şi o profunzime necunoscute şi, în ele, promisiunea unei vieţi până atunci inaccesibile. Când toate acestea sunt resimţite ca un angajament şi nu pur şi simplu ca o impresie agreabilă, gata să se risipească în fum, este trezirea elevului. Dar o iluminare nu face încă un iluminat.

Pentru ca irupţia Fiinţei în conştiinţa obişnuită, trăită la prima experienţă iniţiatică, să aibă caracterul unei treziri, trebuie să se înţeleagă obligaţia pe care ea o implică. Şi aceasta reprezintă un efort a cărui natură şi direcţie diferă total de toate lucrările şi de toate sacrificiile cerute până atunci de la subiect.

Prin raport cu tot posibilul pe care experienţa iniţiatică îl face să se ridice la orizont, existenţa anterioară îi pare a fi fost trăită de un surd şi un orb. Ea pare fadă, lipsită de sens, solitară. Brusc ceva nou devine accesibil. În mod natural realizarea sa cere o metamorfoză interioară şi nu, ca înainte, o realizare tangibilă în lume. Pentru cel trezit la Cale, aceasta reprezintă o fericire dublată de o angajare deosebite. O nouă lege îi este impusă, nu din exterior, ci din interior. Mai mult încă, el este el însuşi această lege. Este aceasta în Fiinţa lui esenţială care aparţine FIINŢEI. A respecta această lege depinde de el însuşi şi nu de circumstanţele exterioare.

Este clipa trezirii la starea de elev. Omul aude vocea care îl cheamă să iasă din vechea lui realitate pentru a intra în noua realitate şi el este gata să i se supună: Calea pe care ea îl invită să o urmeze îi apare pur şi simplu evidentă şi simte că îi este destinată. Fără să o cunoască el trebuie s-o urmeze, ca şi cum aceste cuvinte ale vechii înţelepciuni indiene i s-ar aplica lui: „Fără a cunoaşte Calea, eu sunt Calea, cu mâinile deschise, cu mâinile deschise.”

„Dar cine se poate numi discipol? Numai acela pe care o nostalgie profundă l-a sesizat, pe care deznădejdea sa l-a adus la limita rezistenţei lui şi care se simte ameninţat de distrugere dacă nu ajunge să forţeze o ieşire.

Numai omul torturat de o nelinişte a inimii pe care nimic nu o face să cedeze atât timp cât ea nu şi-a găsit liniştea.

Numai cel care, odată angajat pe cale, ştie că nu poate da înapoi şi este gata să se lase îndrumat şi să se supună.

Numai cel pe care o mare încredere îl face capabil să se lase dus acolo unde nu mai înţelege şi care este gata să îndure toate încercările.

Omul dur cu sine însuşi, care acceptă să se abandoneze pentru a se supune Fiinţei care vrea să iasă la lumină în el.

Numai cel pe care Absolutul a pus stăpânire poate suporta toate dificultăţile întâlnite pe calea aspră pe care îl conduce maestrul.

Pe pragul sălii de exerciţii se poate citi, cu litere groase: „Totul sau nimic”. Discipolul abandonează totul în spatele lui; dar o certitudine îl va însoţi de acum: nu arbitrariul îl va întâlni, ci înţelepciunea intuitivă a maestrului. Direct acordat Fiinţei lui, maestrul va utiliza toate mijloacele pentru a-l aduce pe elev la viaţă. Moartea pe care i-o impune are drept scop VIAŢA de dincolo de viaţă şi moarte; nu distrugerea, ci FIINŢA strălucind prin ea. Iată sensul CĂII pe care maestrul o arată elevului.

Odată cu elevul, se naşte şi maestrul. Fără a şi-l reprezenta cu precizie, elevul care s-a trezit presimte ce înseamnă „maestrul”. Căci, într-o nouă conştiinţă, şi maestrul s-a trezit în el. această conştiinţă a Căii, inerentă propriei lui Fiinţe esenţiale, cere o schimbare care îl va face transparent manifestării FIINŢEI. Această conştiinţă fundamentală nu seamănă cu conştiinţa primitivă care este pur şi simplu frica de a fi pedepsit şi se face auzită când pedeapsa ameninţă. Conştiinţa absolută nu priveşte nici datoriile de îndeplinit faţă de lume, de o persoană, de o sarcină sau de o comunitate, nici încălcările legii potrivit căreia: „Existenţa comunităţii este datoria membrilor ei.” Instanţa care vorbeşte prin vocea maestrului interior nu cere decât fidelitatea absolută faţă de propriul lui centru. Deciziile lui pot fi contrare angajamentelor profane de aceea, pentru a se supune conştiinţei absolute, cel care a devenit într-adevăr elev  este capabil de conduite calificate de lume ca infidelitate, cruzime, trădare.

Omniprezenţa Absolutului se manifestă în conştiinţa superioară a celui trezit. Vocea maestrului interior este irevocabilă şi se poate numi elev doar cel care este gata să i se supună. Această supunere implică o disciplină necondiţionată.

Există două forme de disciplină, una este heteronomă, cealaltă autonomă. Cu prima omul se supune unei autorităţi exterioare, resimţită ca o putere străină şi o atingere la libertatea sa. Disciplina autonomă este expresia unei fidelităţi faţă de decizia luată în favoarea propriei sale Fiinţe esenţiale,  – sursa adevăratei libertăţi.

Disciplina autonomă schimbă libertatea eului (de a face sau a evita ceea ce vrea el) contra libertăţii de a face, prin eu, ceea ce vrea Fiinţa esenţială. Instanţa care comandă aici este omul însuşi în Fiinţa lui esenţială, maestrul interior. Privirea sprijinită pe maestrul exterior nu face decât să aviveze energia maestrului interior. Când acesta lipseşte, acţiunea unui maestru din afară nu mai are forţă transformatoare. De fapt, nu mai există maestru. De aceea un adevărat maestru se retrage pentru a-l lăsa pe elev lui însuşi. El provoacă şi pune la încercare maestrul interior, apoi se dă deoparte pentru a nu jena.

Maestru şi elev trăiesc în acelaşi spaţiu. Ei respiră acelaşi aer vital, impregnat de calitate numinoasă, acest suflu venit dintr-o altă lume însufleţeşte, reîmprospătează, cer şi protejează; el aduce calmul şi hrana, el este neliniştitor şi familiar totodată.

Maestru şi elev stau în aceeaşi lumină, cea care face orice lucru transparent Fiinţei esenţiale. Ei trăiesc la o temperatură comună care îi leagă unul de altul şi pe unul şi pe celălalt cu tot universul într-un contact călduros, neîntrerupt, de la Fiinţă esenţială la Fiinţă esenţială.

Maestru şi elev se află în aceeaşi forţă de VIAŢĂ, al cărei curent îi penetrează, îi poartă, îi tonifică, îi face să progreseze. Ei sunt în slujba aceluiaşi Domn, în slujba FIINŢEI divine care vrea să se manifeste.

Cel care se trezeşte la stare de elev este prins între două focuri: pe de o parte maestrul – din afară şi din interior – care vrea să facă din el exclusiv martorul FIINŢEI divine, şi pe de altă parte, personalitatea lui profană. Egoistă sau altruistă, dar practică, aceasta este atrasă de lume şi nu gravitează încă într-adevăr în jurul centrului lui. Această tensiune este alta decât aceea – inconştientă – dintre eu şi Fiinţa esenţială. Discipolul este conştient de conflictul dintre angajarea lui faţă de Fiinţă şi cerinţele lumii. Nu mai este suferinţa inconştientă, născută din refularea, prin ataşamentul faţă de lume, a Fiinţei esenţiale şi a promisiunii ei. Progresul pe Cale cere de la elev să se supună în întregime, pentru un anumit timp şi iarăşi din nou, Fiinţei esenţiale. El îndură atunci mânia lumii care îi reproşează inconstanţa lui. Dar cel care a simţit, odată,  Fiinţa esenţială, detaşată de tot ceea ce este lumea, o va regăsi peste tot, în această lume chiar, şi va putea s-o servească în orice muncă profană.

Cel care a devenit elev este pe punctul să acceadă la o nouă calitate de umanitate, cea a omului intrat pe drumul spre Cale. El nu atinge dintr-odată această calitate. Procesul de trezire la starea de elev trece prin multe grade. El începe cu evenimentul apelului interior, cu răspunsul la acest apel, apoi cu primul act de supunere. Astfel omul ajunge pe drumul spre CALE. Trebuie deci să facem deosebire între gradul care face posibilă trezirea elevului şi gradul de trezire reală.

La întrebare Care este diferenţa între elev şi maestru? Un maestru oriental răspundea: „Atunci când cineva se poate cu adevărat numi „elev”, el este deja acolo unde este maestrul: pe CALE. Singura diferenţă este că aceasta se remarcă puţin mai mult la maestru decât la elev.” Aceasta înseamnă: în lupta sa constantă contra eului profan, adevăratul elev nu riscă niciodată să fie infidel faţă de maestru, adică faţă de procesul fără sfârşit al transformării spre marea transparenţă. Cel care s-a trezit numai la posibilitatea de a deveni elev este încă un novice nesigur. El a fost atins de FIINŢĂ, este gata să urmeze CALEA, şi-a promis poate să întreprindă primele exerciţii; cu toate acestea el nu este încă pe deplin decis să se angajeze. El este pe calea spre CALE, dar nu a trecut încă pragul de non-întoarcere a transformării. Dacă luăm exemplul rugăciunii continue: nu el este cel care rosteşte rugăciunea eternă, ci rugăciunea eternă îi vorbeşte. Întrucât este om, trebuie să se teamă constant de tentaţia de a se opri pe CALE. Dar, în fond, nu mai există pericol. El este pe Cale semnifică atunci: CALEA îl posedă.

Chiar şi elevul potenţial aparţine deja, ca novice, ordinii tainice. Când FIINŢA l-a chemat la transparenţă şi când el s-a orientat spre CALE, el a reuşit examenul de trecere. Pentru el, unitatea naivă aşa cum i se prezintă omului natural, s-a pulverizat. Vechea viziune a vieţii a construit un edificiu cu simţurile, raţiunea, conştiinţa noastră despre valorile de adevărat, frumos şi bine, morala noastră de eficacitate şi de bună conduită – plus un pic de „religie”. Nu numai că acest edificiu se dovedeşte a fi  prea mic (ca şi cum ar fi suficient să-i adăugăm un etaj), dar nici fundamentele lui, nici ansamblul concepţiei lui nu ne mai convin. Ca şi cum acum am avea aripi, vechea colivie protectoare ne pare dintr-odată ceea ce este: o închisoare. A rămâne acolo, de frică sau de lene, ar însemna să trădăm Fiinţa noastră esenţială.

Omul atins de FIINŢĂ trăieşte sub semnul unei exigenţe total diferite, în bucuria şi în claritatea unei alte lumini. El ştie că în el o cu totul altă realitate s-a ridicat, sau mai degrabă el s-a deschis unei alte realităţi, sau şi mai exact, el însuşi s-a dezvoltat într-o persoană total diferită de ceea ce credea că este. Dar pentru a deveni ceea ce este el în Fiinţa sa esenţială, în şi pentru lume de asemenea, el are nevoie  de un maestru.

(extras din cartea: Karlfried Graf Durckheim, LE MAITRE INTERIEUR, Le COURRIER DU LIVRE, PARIS, tradus de Viorica Juncan)