”În lumea eterică, Iisus Hristos este însoţit de un mare şi strălucitor alai de oameni. Aceşti oameni – spunea Îngerul Gabriel – „nu-şi vor mai pierde niciodată sufletul şi trupul”. Iisus Hristos apare în lumea eterică, alături de fiecare om care se roagă. Astfel, ca nimeni nu este lăsat singur pe Pământ, singur omul este cel care se îndepărtează de adevărata Cale, iar rezultatul este suferinţa. În momentul în care un om se roagă, entităţi din Ierarhia Fiilor Luminii sunt efectiv prezente lângă om, pentru a-i asculta ruga.  Omul fără Dumnezeu nu poate face nimic, nu poate evolua, nu poate crea, nu poate înţelege, într-un cuvânt nu poate avea decât o existenţă larvară. Fără Dumnezeu şi fără Iisus Hristos,  omul este nimic.

Liberul arbitru este darul conferit de însuşi Dumnezeu tuturor creaturilor din Cosmosul Său şi nimeni nu are dreptul de a încălca sau anula acest dar. Omul este singurul care, prin acţiunile sau gândurile sale, se situează de o parte sau alta a baricadei. Prin acţiunile care au la bază iubirea, omul se situează în tabăra lui Iisus Hristos şi a Fiilor Luminii, iar prin acţiunile care au la bază egoismul, mândria, orgoliul, dorinţa de posesiune, omul se situează de cealaltă tabără şi vibrează sincron cu ea.

Nici una dintre Entităţile angelice nu poate împiedica un om să-şi exercite liberul său arbitru, dar consecinţele actelor şi gândurilor umane sunt grele şi cu repercursiuni grave în viitor. Dar, în orice moment al existenţei sale, omul poate schimba tabăra, poate fi primit înapoi şi sprijinit în demersurile sale. Această revenire la „patria mamă” nu se poate face însă decât prin exercitarea liberului arbitru de către fiecare om.

Imediat după Crucificarea şi Moartea pe Cruce, Iisus Hristos a rămas de trei ori câte trei luni în lumea infraeterică. Pentru a putea pătrunde în lumea eterică, Iisus Hristos trebuia să-Şi formeze un trup adecvat, care să fie constituit ca o noutate absolută a creaţiei. Acest trup trebuia construit pe baza simbiozei dintre corpul duh şi suflet. Nivelul său rezonantic era foarte înalt, astfel încât nu putea rezona de la început, imediat după „înălţarea la cer”, cu lumea eterică a Terrei Aurica. Pentru a realiza această alchimie aurică divină, Iisus Hristos a coborât în Iad. Astfel, primii oameni la care a ajuns Vestea cea mare au fost oamenii din Iad. Primind Vestea cea mare, cei din Iad au fost scoşi de acolo. Spiritele naturii povestesc un fapt cutremurător: pentru a-şi forma trupul, Iisus Hristos a trebuit să stea în Iad „de trei ori lungimea arătătorului”, adică trei zile. În cele trei zile cumplite – zile care au fost prelungite la dimensiunea unor Perioade cosmice – Iisus Hristos a suferit toate chinurile şi toate caznele cumplite ale tuturor sufletelor umane şi tuturor duhurilor, începând de la prima încarnare şi moarte a unui om până la ultima încarnare şi moarte a unui om. Prin acest act unic al Fiului lui Dumnezeu, toate sufletele umane şi toate duhurile – începând de la Adam – au fost RĂSCUMPĂRATE sau, cu alte cuvinte, s-a plătit un PREŢ ANTICIPAT pentru ele. ASTFEL, PREŢUL MÂNTUIRII TUTUROR OAMENILOR A FOST PLĂTIT DE IISUS HRISTOS, FIUL LUI DUMNEZEU.

Prin acest proces cumplit de coborâre în adâncurile Iadului, Fiul lui Dumnezeu Şi-a creat Trupul de Slavă în lumea eterică. Mai mult decât atât, prin Sacrificiul Său, a fost creată o nişă la nivelul microcosmic al tuturor oamenilor, prin care omul a căpătat posibilitatea de a comunica cu Împărăţia cerurilor. Cu alte cuvinte, s-a realizat joncţiunea omului cu Împărăţia Cerurilor.

Această joncţiune s-a realizat prin modificarea structurii aurice umane. Aurei umane i s-au adăugat anumite elemente constitutive, cel mai important dintre ele fiind deschiderea virtuală a chakrei inimii, chakra din partea stângă, numită chakra iubirii. Nu este aşadar vorba despre chakra anahata care se află în mijlocul corpului, pe canalul Sushumna, ci despre chakra cvasinecunoscută astăzi în mediile cunoscătorilor aurei umane, situată exact în dreptul inimii fizice. Prin iubire, omul va fi capabil să se conecteze la împărăţia cerurilor, iar din punct de vedere auric, acest proces se produce prin activarea chakrel inimii. Chakra inimii este în fond un canal de legătură ce uneşte microcosmosul şi macrocosmosul. Chakra inimii are aceeaşi culoare aurie care se poate remarca prin clarvedere în aura radiată de Trupul de Lumina al lui Iisus Hristos.

Iisus Hristos apare în lumea eterică sub înfăţişarea sa cunoscută mai ales din iconoclastica creştină. Chipul său este aproape identic cu cel descoperit pe giulgiul de la Torino. Hainele în care se înfăţişează în lumea eterică sunt diferite. Cea mai frumoasă dintre ele pare a fi o robă superbă, albă precum zăpada, cu fireturi din lumini galben-aurii. Peste brâu este încins cu o eşarfă. Uneori, eşarfa are culoarea violetă, alteori are culoare galben aurie. În picioare poartă sandale, precum cele de pe timpul romanilor, ce par de foc. Din interiorul Trupului Său emană două luminozităţi distincte: de la brâu în jos emană o luminozitate de culoarea metalului topit sau a aramei, iar de la mijloc în sus emană o luminozitate de culoarea argintie curată, foarte clară. De departe, combinaţia celor două culori formează un amestec, care dă culoarea galben-auriu. În jurul Său, datorită radiaţiei extrem de puternice, se formează curcubeee multicolore de lumini.

Iisus Hristos pare un Izvor de lumină, care radiază extrem de puternic. Lumina emanată de El, care ajunge până la mari distanţe în jur, este extrem de blândă, de suavă şi de lină. Este Lumina Iubirii. De departe, se vede ca un imens glob auriu, ce răspândeşte curcubee multicolore, în culori irizante. Privind atent, un clarvăzător poate remarca cum lumina emanată de Iisus Hristos luminează feţele şi chipurile oamenilor din alaiul Sau. La unii oameni luminează ochii, la alţii luminează un mic fragment de faţă. Mulţi dintre oamenii din alaiul Său au porţiuni de aură – în special ochii şi faţa, unii chiar întregul cap -luminat de Lumina Sa. Chiar şi unii oameni încarnaţi au o mică parte a chipului luminata de Lumina Sa. Unii au numai ochii luminaţi, alţii o porţiune a feţei, foarte rar în întreaga faţă. În general, preoţii creştini, la fel ca şi unii oameni care se roagă în mod constant, au drept semn auric dinstinctiv o radiaţie sau o umbră de radiaţie din Lumina Sa pe chip. Această radiaţie aurică este numită LUMINA SUFLETULUI. Fără Lumina sufletului, chiar dacă pătrunde în lumea eterică şi chiar dacă vede unele din entităţile prezente acolo, să spunem spiritele naturii, un clarvăzător nu-l poate vedea pe Iisus Hristos.

Iisus Hristos se poate manifesta şi în lumea subeterică, precum şi în lumea materială. Înţelepciunea populară românească aminteşte acest eveniment în acele basme care descriu cum Dumnezeu şi Sfântul Petru se preumblă uneori în lumea materială, pe la casele oamenilor, pentru „a le cerceta inimile”. În infraeteric, trupul lui Iisus Hristos emite o lumină difuză, destul de pală. În schimb, în lumea materială, unde se manifestă foarte des, mult mai des decât bănuim noi, oamenii, Iisus Hristos se înfăţişează la fel ca şi un om normal, astfel încât nu este recunoscut de nimeni. În momentul în care se manifestă în lumea materială, structura trupului Fiului lui Dumnezeu permite ridicarea nivelului rezonantic al tuturor celor ce stau în jurul Său. Când apare în lumea materială, Iisus Hristos este însoţit de oameni din alaiul Său sau este singur. Un om poate să treacă pe lângă El fără să-l cunoască. Uneori, oamenii se uită la El, imaginea se imprimă pe retină, oamenii îl văd, dar nu conştientizează cine este. Se poate întâmpla să stea de vorbă cu unii oameni, chiar să fie invitat la masă, unii chiar l-au poftit în casele lor – fără ca oamenii să ştie cu cine au de-a face.

Dintre locurile în care apare în lumea materială, spitalele, azilele sau mănăstirile sunt locurile cele mai des vizitate. În spitale sau azile, acolo unde este suferinţa mai mare, Iisus Hristos apare şi dispare instantaneu fără a fi remarcat de nimeni. Mulţi membri ai Alaiului Său se pot manifesta împreună cu El în lumea materială. Doar cei sanctificaţi pot coborî direct în lumea materială împreună cu Iisus Hristos. Există oameni din Alaiul Său care se pot manifesta numai în infraeteric. Aceşti oameni au fost numai beatificaţi, nu şi sanctificaţi. Acest fapt este legat de Taina sfinţirii numelui, o taină adâncă, pe care, după cum este şi normal, Biserica creştină o ţine numai pentru sine. Există, de asemenea, mulţi oameni încarnaţi în lumea materială, prin care se manifestă atât Sfinţii din alaiul Său, cât şi Iisus Hristos însuşi. Acei oameni posedă semne aurice distinctive: cununi, peceţi sau sigle. Unii dintre acei oameni, în special monahii din mănăstiri, capătă cu timpul caracteristici fiziologice ale chipului Său. Unii oameni, pot căpăta timbrul vocal, privirea, mimica lui Iisus Hristos sau al unuia dintre Sfinţii din alaiul Său. Există şi oameni, foarte rari într-adevăr, care manifestă anumite caracteristici sufleteşti şi spirituale deosebite încât au devenit un canal de comunicare direct a lui Iisus Hristos în lumea materială.

Noi, oamenii ne plângem adesea de faptul că în lumea noastră nu sunt vizibile minuni şi că, în cazul în care există, nu pot fi cercetate „ştiinţific”, pentru a fi cu adevărat convingătoare după normele pe care noi înşine le-am constituit. Adevărul este însă altul: noi trăim într-o lume cufundată în mister, în care minunile sunt la tot pasul, noi fiind cei incapabili să le conştientizăm aşa cum se cuvine. Uitam mereu, poate nepermis de mult, câţi oameni scapă zilnic „miraculos” din accidentele îngozitoare, câţi oameni se vindecă „miraculos” de boli incurabile, indiferent de eforturile medicilor, atribuindu-le „întâmplării”. De asemenea, uităm mereu faptul că multe evenimente delicate – boli, accidente – la care am fost părtaşi de-a lungul vieţii, noastre şi am scăpat cu bine, au trecut neobservate şi considerate drept „normale”, când în fond constituie minuni cu acte în regulă. Din păcate, noi, oamenii uităm mult prea uşor.

Pentru un clarvăzător care deja l-a văzut în lumea eterică, apariţia lui Iisus Hristos în lumea materială este ceva mai uşor de remarcat, dar nu chiar atât de facil precum s-ar crede la prima vedere. Chiar dacă nu este conectat la cea de-a doua vedere, clarvăzătorul, în virtutea experienţei dobândite, „simte” prezenţa Sa. Astfel, există două indicii importante prin care poale fi percepută prezenţa Sa în lumea materială. Primul indiciu este susurul lin, ca un fel de izvoraş, ce se aude foarte clar în apropierea Sa. Al doilea indiciu foarte important este mirosul specific. Atât în lumea eterică, cât şi în lumea materială, mirosul specific al lui Iisus Hristos este cel de pâine proaspătă, abia scoasă din cuptor, înmuiată în vin. Atât sunetul, cât şi mirosul sunt extrem de puternice şi în lumea materială.

Din păcate, concepţia actuală despre Iisus Hristos nu a putut încă să conştientizeze marile procese interioare ale sufletului uman şi ale modului în care, umanitatea în ansamblul ei, se comportă afectiv şi mental faţă de Persona Sa. Actualmente, umanitatea, a căzut într-un fel de materialism „spiritualist” grosolan. Trebuie foarte clar reţinut faptul că nu ne referim la concepţia promovată de Bisericile
creştine – oricum nu avem nici dreptul, nici pregătirea, nici intenţia de a analiza concepţia dogmatică a creştinismului, motiv pentru care în prezenta lucrare nu facem referiri la textele Noului Testament – ci numai la concepţia generală, laică, a timpurilor în care trăim.

După concepţia materialist-„spiritualistă” actuală, Iisus Hristos este un personaj istoric care a trăit cândva în trup material – unii mai „raţionali” nu acceptă nici măcar acest lucru – acum 2000 de ani, în Palestina. Tradiţia laicizată s-a împăcat cu ideea că, anual, are loc „comemorarea” mai mult sau mai puţin rituală a unor evenimente istorice (Paştele, Crăciunul etc), iar majoritatea dintre noi acceptă fără crâcnire acest lucru, ba chiar cu bucurie, dacă ne gândim că înseamnă zile libere şi mese îmbelşugate.

Nu acesta este însă sentimentul definitoriu pe care omul îl are în momentul în care se prezintă în faţa lui Iisus Hristos cel viu, care se manifestă în lumea eterică. Senzaţiile încercate de un clarvăzător care-L vede pe Iisus Hristos în lumea eterică sunt multiple, foarte diferite de cele conştientizate de oameni în lumea materială. Cel mai amplu simţământ care se manifestă extrem de pregnant, este acela de a-l considera pe Iisus Hristos drept REGELE DIVIN al tuturor oamenilor.

Imediat după această stare, apare o a doua stare: omul cunoaşte ADEVĂRUL. Atunci are loc un proces extraordinar: Omul pare să se dedubleze sau să se scindeze în mai mulţi. Fiecare dintre elementele componente ale fiinţei umane, spiritul, corpul duh, sufletul şi conştinţa „normală” a trupului material, elemente care în mod normal stau „cuminţi” în timpul unei existenţe încarnate – căci altfel omul ar intra în categoria schizofrenicilor incurabili, daca ar fi să ne luăm după psihiatrie -, par a se trezi la viaţa şi încep să vorbească între ele. Desigur, fiecare dintre aceste elemente componente are propria sa conştiinţă şi propriul mod de înţelegere, omul fiind mal mult decât sunt elementele componente luate separat. Astfel, omul are supriza să-şi audă dintr-o dată spiritul cum îi spune corpului duh: „vezi, ţi-am spus eu”! Apoi corpul duh spune sufletului: „vezi, ţi-am spus eu”! În fine, sufletul spune acelaşi lucra conştiinţei trupului material. Iar atunci, ADEVĂRUL, ştiut doar de spirit şi parţial de corpul duh, devine evident şi verificat : DUMNEZEU TE IUBEŞTE MEREU Şl DINTOTDEUNA.

Imediat după înţelegerea ADEVĂRULUI, se întâmplă ceva cutremurător. Entităţile luciferice care – trebuie să o spunem – sunt în legătură cu omul încă de la naştere sub formă de „influenţe aurice”, înţeleg şi ele, prin om, acelaşi lucru. Toate noxele negative prinse în aura umană se cutremură şi la propriu şi la figurat. Prin om – iar acesta este de fapt rolul omului în ecuaţia cosmică – entităţile luciferice
conştientizează ADEVĂRUL şi, implicit, rolul lui Iisus Hristos. Începând din acel moment, omul plânge. Nu plânge însă cu lacrimi, ci plânge tăcut, fără să verse o lacrimă. Este la fel ca atunci când ai o imensă durere în interior, ca şi cum ar fi murit cineva foarte apropiat. Această durere persistă, surdă, săptămâni şi luni. Plânsul aparţine atât omului, cât şi, foarte surprinzător, influenţelor luciferice. Plânsul interior nu este continuu, aşa ceva ar fi de nesuportat, ci cu intermitenţe, în pauzele plânsului, omul este cuprins de o imensă părere de rău: ADEVĂRUL ERA AŞA DE APROAPE!

Apoi, cu timpul, omul se linişteşte. Urmează o linişte, o pace foarte adâncă. Este pacea sufletului uman, „odihna sufletului”, în care omul nu mai doreşte nimic, nu mai are pofte, nu mai are dorinţe. Influenţele aurice luciferice încetează să se mai manifeste, iar omul devine lipsit de „ispite”. Şi poate că nu este inoportun de a spune că această stare nu este nici samadhi, nici nirvana, ci doar Odihna sufletului. Urmează căinţa, smerenia, iubirea către tot şi toate…

Un om nu poate sta prea mult în preajma lui Iisus Hristos. Poate sta, uneori, foarte aproape. Rezonanţa Trupului viu, manifestat în lumea eterică, al lui Iisus Hristos este mult prea mare pentru sistemul auric uman. Numai unii preoţi, monahi sau asceţi creştini ar putea realizeza acest lucru. Uimitor, pot sta în faţa Lui – desigur invizibil pentru ei – cei oprimaţi, necăjiţi, săraci, obosiţi sau epuizaţi muscular, cei înşelaţi, cei traşi pe sfoară la judecăţi, la plata salariilor sau cei batjocoriţi de semenii lor. Ei sunt singurii care pot suporta înalta rezonanţa a lui Iisus Hristos cel viu ce se manifestă de două mii de ani în lumea eterică a pământului.” sursa Cristian Ganescu